Din categoria „cel mai” sau Marea de subiectivism a rating-urilor

Articolul ăsta nu trebuia să existe. E vina mea că există.

Acum puţine zile, am dat peste CEL MAI PROST FILM din câte am văzut eu vreodată! The To Do List, 2013. Staţi liniştiţi, când mi-am dat seama cu ce am de-a face, am sărit peste mare parte din el.

E vina mea, pentru că nu trebuia să mă iau doar după descrierea acţiunii, ci să văd măcar un trailer, aşa cum fac de obicei. Să zic: „Vai, ce interesantă e Aubrey Plaza (o văzusem în filmul independent aparent ciudăţel dar foarte apreciat Safety Not Guaranteed/Siguranța nu e garantată, 2012 şi puţin în serialul Parks and Recreation), nu putea fi chiar rău! Ha!!! A fost mai rău!

Nu-mi place să întocmesc topuri - clar X e pe locul întâi, clar Y e pe doi, clar culoarea mea preferată e doar albastru, urmează roşu şi, neapărat pe locul 3, verde. Dacă mă îmbrac într-o rochie cu toate culorile astea, cum mai vine treaba?!

Vreau să fac un top al filmelor/serialelor, şi el arată aşa, să zicem: 1. Six Feet Under/Sub Pământ SRL; 2. Charade/Şarada, 1963, 3. (500) Days of Summer/500 de zile cu Summer, 2009 etc!

Trophy Wife - O familie mare, cu de toate

Hai să încerc să vă reţin atenţia cu un serial nou-nouț, lansat în Statele Unite în toamna acestui an - la data scrierii acestui articol au fost difuzate opt episoade. Se cheamă Trophy Wife.

Nu mă uit în general la sitcom-uri, însă ăsta mi-a atras atenţia din două motive: titlul şi actriţa din rolul principal, Malin Akerman. 

Concediu prin țărișoara noastră, ediţia 2013

În momentul când scriu rândurile acestea, afară e o vreme câinoasă.

Pare ocazia nimerită de a-mi aminti de vară şi de concediu. Care a fost unul dintre cele mai frumoase pe care le-am petrecut vreodată. Şi, mda, a fost în România, ţara unde găseşti mereu ceva surprinzător (lăsaţi reclama, că nu e ea de vină pentru ce avem aici), unde te poţi bucura de o nouă descoperire, chiar şi acolo unde nu te aştepţi, dacă ai răbdare să faci respectiva descoperire.

Îmi plac locurile izolate, sălbatice, neatinse de om prea mult (mă atrag muuult prea puţin oraşele, mai ales cele mari), îmi place libertatea pe care ţi-o dă muntele, liniştea, verdele ierbii, brazii, stâncile cu toate formele posibile, aerul tare, răcoarea, oamenii care trăiesc în zonele respective (calmul, ritmul în care li se desfăşoară viaţa, comuniunea cu natura).

Iar în România sunt destule locuri din astea, dacă mă întrebaţi.

The Oranges/Vecinii (2011, cu Hugh Laurie, Leighton Meester). Când iubirea dă totul peste cap

Avertizare: Uitaţi-l pe cinicul Dr. House! - Hugh Laurie, pentru cine nu ştie... Poate că o să vă apară frânturi din medicul genial dar cu probleme maaari de adaptare în societate; încercaţi să le ignoraţi, frânturile, eu aşa am făcut. Chiar dăunează să aveţi imaginea domnului doctor dacă vreţi să intraţi în film.

Nu sunt eu în măsură să judec dacă IUBIREA din titlu a venit prea brusc. Dacă a fost forţată - de scenariu şi de personaje - sau nu. N-am trăit până acum 300 de poveşti de iubire şi nici nu sunt psihlog ca să analizez o eventuală acurateţe a poveştii.

În realitate, nu ştii niciodată cum şi când te poate lovi damblaua.

Pe scurt: O tânără are o relaţie cu cel mai bun prieten (căsătorit) al tatălui ei. Problema e că ambele familii (a ei şi a lui) se cunosc de mulţi ani, sunt vecine şi prietene la cataramă.

E chiar o poveste de dragoste, o să vedeţi, una mai neobişnuită şi care implică multe consecinţe.

N-au decât să sară toţi moralizatorii şi să nu se uite!

TiMER/Cronometrul (2009, cu Emma Caulfield). Despre unele ALEGERI în viață

O să încep cu finalul. ☺

Finalul de la Timer 2009 mi-a plăcut fiindcă nu e deloc siropos - e deschis.

(Vreau şi eu să alerg pe pistă! De când am zis să încerc, că îmi fac praf genunchii, gleznele şi toate alea numai pe asfalt! Dar e taman în capu’ alălalt al Bucureştiului pista asta...)

Scenaristul (care e şi regizorul), Jac Schaeffer (ghiciţi dacă e bărbat sau femeie!), a vrut aşa: Se ia o lume un pic viitoare, se inventează un produs care devine tot mai popular. Acesta e un fel de cip, o chestie care ţi se implantează pe încheietura mânii la cerere - în Los Angeles, eşti un fel de paria dacă nu îl ai. Dispozitivul respectiv îţi indică, în ani, zile, ore, minute, cât mai ai până când îţi vei întâlni sufeţelul. Pereche. Să faceţi o pereche, chiar dacă nu vă cunoaşteţi. TREBUIE să vă cunoaşteţi, aşa a zis minunatul TiMER. Aparatul a zis că e „al tău”, nu-l scăpa!

A... Şi bipăie atunci când în preajma ta e ALESUL (destinului!). Bipăie la amândoi, că poate unul e surd.

Dacă partenerul care îţi e sortit nu are aparatul (e mic, nu vă închipuiţi cine ştie ce!), ghinion curat. Poţi să aştepţi mult şi bine să se împlinească soarta/destinul dacă un el sau o ea îţi pune piedică.

Telenovela căutării unei... telenovele

Au! Ce-i asta?! Telenovele! Câh!

NU mă uit la TELENOVELE !!

Da, m-am uitat cândva, dar nu la acelea clasice (habar n-am, Cafea cu parfum de femeie, Minciuna, Inimă sălbatică sau... chiar nu ştiu... nu mă pricep, pe bune). Am văzut câteva seriale braziliene (prefer să le zic „seriale”, pentru că abordau o anumită temă, pe lângă lungitul acţiunii) + Sclava Isaura + mici-mici-mici secvenţe din... altele, mai mult argentiniene, acum o mie de ani.

Atunci, despre e vorba aici? Cu titlul ăsta cu două „telenovele” în el? Am înnebunit? Mmmm...

Fearless/Stare de șoc (1993, cu Jeff Bridges). Copleșitor-răscolitor

Suntem diferiţi. La fiecare, starea de şoc (indusă de un eveniment similar) se exprimă altfel. Intrăm la fel, dar ieşim în moduri diferite, în timpi diferiţi. 

Max (Jeff Bridges) îşi pune o mască, mai mult sau mai puţin inconştient: a supravieţuit (motiv de fericire, dusă uneori la extrem) şi asta înseamnă, pentru el, să înceapă să se creadă invinicibil/nemuritor, să considere prăbuşirea avionului în care a fost „cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat”.

În schimb, Carla (Rosie Perez, nominalizată la Oscar pentru rol) nu vorbeşte, se refugiază în religie, îşi transformă camera într-un sanctuar.

Cei doi au trecut printr-un accident de avion teribil, în care unul şi-a pierdut prietenul-partener de afaceri, celălalt copilul în vârstă de doi ani.

(Cam) CINE SUNT SI (cam) CE VREAU

Salut! Şi bine aţi venit La Poveştile mele!

În sfârşit, am deschis porţile hanului!

Camerele sunt gata să vă primească!
Zugrăvitul a durat ceva cam mult, de frecat podelele am făcut niţică febră musculară (dar am făcut mişcare, nu?), am aranjat şi perdelele, am tras, sper, toate firele, am pus decorul pe care l-am considerat potrivit şi… ce-am considerat eu că mai trebuie pentru ca oaspeţii să se simtă mai mult decât confortabil. Ştiu că e loc de mai bine, îmbunătăţiri pe parcurs vor fi.
Sunteţi deja la poartă? Intraţi!