Nick Hornby - englezul pentru care am... High Fidelity (I)

 Foto: Wikipedia

Ca să nu vă plictisesc, întrerup foiletonul cu Bâlea Lac iarna (în afara peripeţiilor din 2011, mai am două părţi SAVUROASE!) pentru a-l introduce în scenă pe scriitorul englez Nick Hornby (născut pe 17 aprilie 1957).

Autor de romane, scenarii hollywood-iene, producător, chiar şi... actor - în Fever Pitch 1997. A activat şi în domeniul muzical (la fel ca Haruki Murakami, care a fost proprietarul unui local specializat în jazz). Domeniul muzical i-a folosit lui Hornby drept inspiraţie în scrierile sale, în special în High Fidelity.
Hornby a scris numeroase cronici muzicale - inclusiv pentru „The New Yorker” -, a colaborat îndeaproape cu o trupă rock şi a compus versurile pentru un album al unui artist american.

În afară de beletristică, Nick Horby este autorul câte unui volum cu eseuri despre fotbal (în afara Fever Pitch), muzică plus unul dedicat scriitorilor şi cărţilor.

Nick Horby a primit nominalizări la Oscar şi la BAFTA pentru scenariul filmului An Education/O lecţie de viaţă, 2009, cu Carey Mulligan şi Peter Sarsgaard, inspirându-se din memoriile unei jurnaliste britanice.

Mi s-a retrezit pofta de Nick Hornby o dată cu lansarea, recent, a filmului A Long Way Down/Adio, dar mai stau puţin, cu Pierce Brosnan şi Toni Collette, ecranizare după romanul lui din 2005, apărut la noi în 2006, sub titlul Turnul sinucigaşilor.

Cartea a fost reedidată sub numele în română al filmului, anul acesta.

Nick Horby n-o ia pe latura fantasy, nu pune în scenă thrillere complicate ori comedii romantice, siropoase ori ba.

La fel ca Douglas Kennedy , Nick Hornby vorbeşte DESPRE VIAŢĂ.

Cu eşecuri şi împliniri, suişuri şi coborâşuri. În familie, în dragoste, în profesie.

PERSONAJELE lui Hornby se complac de obicei într-o existenţă mediocră. Unii sunt mai înstăriţi şi nu duc deloc grija zilei de mâine, alţii sunt adevăraţi „pârliţi”. Iar alţii sunt aşa şi aşa.

Spre deosebire de Douglas Kennedy, Horbny are scrieri mai scurte ☺ şi mai pline de umor.

Ce îmi place mie la Nick Hornby e că ştie să se apropie de cititor, cu un stil îmbibat cu umor clasic englezesc, cu REALITATEA necosmetizată aiurea, cu PERSONAJE savuroase - cam aiurite de felul lor. A se citi CU CAPUL ÎN NORI.

Şi fără clişee. Cu ironie muuuultă.

Fără sentimentalisme.

Rezultatul: EMOŢIE. Emoţii amestecate.

La Nick Hornby, nu te scufunzi niciodată într-o atmosferă întunecată. Chiar dacă aşa pare la început, e îndulcită pe deplin cu umor (ironic).

CE AM CITIT EU dintre BESTSELLER-urile lui

+

CE AM VĂZUT EU dintre FILMELE lui

ADIO, DAR MAI STAU PUŢIN/A LONG WAY DOWN

Începem cu ACTUALITATEA: Adio, dar mai stau puţin aka Turnul sinucigaşilor.

Eu am citit-o sub ultimul titlu.

Mi s-a părut mai interesantă coperta ciclam a primei ediţii decât cea cu afişul filmului.

Editura: Humanitas

Anul apariţiei: 2006 (cartea a fost publicată în Marea Britanie în 2005)

Totul debutează pe 31 decembrie.

Avem patru personaje care vor s-o termine cu viaţa, fiecare cu motivele lui: un fost star tv, o adolescentă rebelă, un rocker american care livrează pizza, mare iubitor de Faulkner şi Dickens, şi - situaţia cea mai dramatică - o mamă care îşi îngrijeşte copilul grav bolnav.

Fiecare ne ţine şi le ţine celorlalţi trei un fel de prelegere-pledoarie pentru sinucidere.

Încă din deschidere, mori de râs, deşi n-ar trebui, dacă te iei după subiect.

Dar aşa e la Hornby... ce să-i faci?!

Cei patru necunoscuţi se întâlnesc pe acoperişul unei clădiri faimoase din Londra, căreia i se zice, în popor, Turnul sincigaşilor.

Din vorbă în vorbă, protagoniştii romanului ajung să îşi amâne sfârşitul până de... Valentine’s Day. O zi, se ştie, plină de depresii, în mod normal.

Cine şi cum va supravieţui după această zi?

Hornby scoate în evidenţă micile bucurii ale vieţii, pe care - luaţi de valul serviciului solicitant, al responsabilităţilor de zi cu zi - uităm să le băgăm în seamă. Sau, mai rău, micile bucurii nu mai există pentru mulţi.

Hornby ia două subiecte serioase, DEPRESIA şi MOARTEA, şi le trasnformă, ca un magician, în... BUCURIE.

În bucuria de A TRĂI, de a fi alături de persoanele dragi (sau care au ajuns să îţi fie dragi).

Poţi găsi un firicel de alb în cel mai negru lucru.

FILMUL (2014)

 A fost lansat anul acesta, fiind o producţie europeană 100%, Marea Britanie-Germania.

Îi vedem pe cei patru potenţiali sinucigaşi formând o familie.

Johnny Deep cumpărase iniţial drepturile de ecranizare, chiar înainte de lansarea cărţii!

Deep l-a angajat pe scenaristul filmului High Fidelity să lucreze la proiect.

Actorii principali din A Long Way Down 2014 sunt PIERCE BROSNAN, AARON PAUL (din serialul Breaking Bad) - l-a înlocuit pe Emile Hirsch, TONI COLLETTE (a jucat şi în About a Boy filmul) şi IMOGEN POOTS.

Sam Neill şi Rosamund Pike apar, de asemenea, pe ecrane.

COTAŢII

Criticii au fost duri cu ecranizarea. Însă publicul a gustat comedia neagră.

rottentomatoes.com       27%

allmovie.com        nu a fost cotat încă de critici

imdb.com    6,4

Nick Hornby nu a contribuit la scenariul A Long Way Down 2014.

FEBRA STADIOANELOR/FEVER PITCH

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2004 (cartea a fost publicată în Marea Britanie în 1992)

Totuşi, preferata mea a rămas Febra stadioanelor - nu doar că se leagă de sport, ci MODUL cum se leagă.

Nu e literatură sportivă şi nu trebuie să fii microbist pentru a o lectura.

Îmbină fotbalul cu viaţa în sine. Sau invers.

Febra stadioanelor e un JURNAL de suporter adevărat. Care încearcă să îşi împartă viaţa între meciurile pe stadioane şi la televizor şi obligaţiile de zi cu zi din „particular”.

Scriere autobiografică, sub forma unor eseuri, debutul lui Nick Hornby are, şi el, un stil spumos.

Revista „GQ” a numit-o „cea mai bună carte despre fotbal”.

Acţiunea din Febra stadioanelor se desfăşoară sub motto-ul „Fotbalul e viaţă şi viaţa este fotbal”.

Protagonistul, fan devotat al echipei Arsenal, împarte anul după sezoane fotbalistice, nu calendaristic, aşa cum face omul normal.

Dar ce te faci când, la un moment dat, în viaţa tumultoasă (cauzată de fotbal; căci englezii joacă fotbal chiar şi a doua zi de Crăciun, chiar şi trei - poate exagerez - meciuri pe săptămână!) a bărbatului apare... dragostea? Trebuie să îi facă loc şi iubitei. Dar UNDE???

Domnul nostru trebuie acum să îşi regleze existenţa în aşa fel încât să nu piardă nici iubirea, nici meciurile.

Nu, nu e o poveste romantică. Dar nu e nici una despre SPORT/FOTBAL.

PENTRU MICROBIŞTI, Febra stadioanelor poate fi (şi) o scurtă cronică a performanţelor uluitoare ori totalmente dezamăgitoare obţinute de Arsenal în perioada 1968 - începutul lui 1992.

Asta dacă înlături în totalitate experienţele de viaţă şi micile-marile filosofii amuzante. Care ocupă o parte importantă a cărţii.

Un mic avertisment. Unul pentru femei, altul pentru bărbaţii care n-au chef de romantisme într-o carte cu fotbal:

Nu vă lăsaţi conduşi de aparenţe, nu porniţi cu idei preconcepute gen: „E sport, nu mă interesează!” ori „Mda... Trebuia să strice totul cu o poveste de dragoste...!”

(Ideile mele preconcepute au început să pălească de când am vizionat Six Feet Under.)

FILME

Există două variante ale ecranizării romanului lui Nick Hornby.

☺ Un film englez (1997), ceva mai aproape de carte, dar cu accente romantice mult mai pronunţate decât acolo şi cu un Colin Firth adorabil.

Se vede că Nick Hornby a scris şi scenariul.
Fever Pitch 1997 se inspiră din viaţa lui (cum altfel?!), iar personajul are acum un nume, Paul Ashworth, şi e adus pe ecran de Colin Firth. Povestea, ficţiune de data aceasta, se concentrează DOAR pe sezonul fotbalistic al lui Arsenal 1988/1989, când „tunarii” au obţinut titlul în Premiere League după o aşteptare de aproape două decenii.
Paul este profesor, asemenea iubitei lui, Sarah (Ruth Gemmell)

Mark Strong şi Ken Stott întregesc distribuţia, în timp ce regia îi aparţine lui David Evans, specialist în serii pentru televiziune, dintre care amintesc doar Downton Abbey.

COTAŢII 

rottentomatoes.com       50%

allmovie.com        3,5 stele (din 5)

imdb.com    6,7

☺ Un film american (2005), cu referire la... baseball şi la o echipă celebră a acestui sport, la ei acolo, Boston Red Sox. Filmul are tangenţe minime cu cartea, fiind de fapt un remake al producţiei engleze de mai sus. Şi scoate în prim-plan partea romantică, ardoarea adevărată a unui fan fiind lăsată în plan secund. Şi nu are atâta UMOR ca producţia englezească. Deşi se străduieşte.

Bineînţeles, lumea fiind orientată către COMERCIAL, varianta americană e mai cunoscută.

Nu spun prin asta că Fever Pitch varianta clasică engleză are de suferit la capitolul acţiune sau farmec, ci că producţiile hollywood-iene sunt mai promovate.

În Fever Pitch 2005, pe el în cheamă Ben şi e Jimmy Fallon, iar pe ea Lindsey şi e Drew Barrymore. Ben e, la fel ca în varianta 1997, profesor, iar Lindsey - o femeie de succes pe plan profesional.

Oricât de simpatic ar fi Jimmy Fallon, cu tot cu show-urile lui (Late Night with Jimmy Fallon ori actualul The Tonight Show, unde l-a înlocuit pe Jay Leno), eu îl voi prefera întru eternitate (!) pe Colin Firth în rolul principal.

Mda... ediţia engleză Fever Pitch e mai AUTENTICĂ.

Regia Fever Pitch 2005 este semnată de fraţii Peter şi Bobby Farrelly, cunoscuţi pentru comedii COMERCIALE gen Dumb & Dumber/Tăntălăul şi gogomanul, 1994, cu Jim Carrey şi Jeff Daniels - din The Newsroom.

COTAŢII 

rottentomatoes.com       64%

allmovie.com        3,5 stele (din 5)

imdb.com    6,2

 

Nick Hornby nu a contribuit la scenariul Fever Pitch 2005.

Revin în curând cu partea a doua, în care se regăsesc filmul/cartea/serialul About a Boy/Totul despre băieţi, cartea/filmul High Fidelity şi filmul An Education (2009).