D'ale vacanţei. Lacul Cişmigiu – Cu barca după ora 20

Sâmbătă seară mi s-a făcut dor de Cişmigiu.

Este unul dintre parcurile pe care le-am frecventat în copilărie-adolescenţă şi până pe la vreo 30 de ani, când am avut posibilitatea să plec din casa copilăriei, adolescenţei, tinereţii (prima parte ☺).

Acum, Cişmigiul fiind destul de departe de casă – l-am cam sărit...

Am preferat Parcul Tineretului, mai la îndemână. Care mi-a devenit, în timp (patru ani), atât de drag, încât mi-e greu să mă despart prea des de el. Parcul Tineretului mi-a oferit terenul perfect pentru alergare, de care nu mă vedeam în stare acum câtăva vreme.

Ca să n-o mai întind - sâmbătă 12 iulie l-am luat de-o apripă pe Ion şi am redescoperit Cişmigiul...

O scurtă plimbare printre muuult VERDE...

Sus, în copaci, sunt o mulţime de ciori...

...a fost preambulul la o mult-aşteptată plimbare cu barca – de fapt, o hidrobicicletă.

Era fix ora opt şi jumătate.

Ei, da’ în bărcile astea, cu cât dai mai mult la pedale, cu atât cantitatea de apă care intră înăuntru, în zona picioarelor ☺, este mai maaaare.

Ion a păţit-o!

Având dublul greutăţii mele, normal că hidrobicicleta s-a umplut mai ales în zona lui. ☺

 În hidrobicicletă curge apă la greu; în dreapta imaginii puteţi observa „robinetul”

Şi, cum o fotografie face cât o mie de cuvinte, vă las în continuare să răsfoiţi albumul cu amintiri... din barcă.

POVESTEA e spusă în imagini, de data aceasta.

După cum se poate lesne observa, ne-am învârtit destul în jurul splendidei fântâni din mijlocul lacului.

Podul de nuc - ce a fost construit în 1859! - ce traversează parcul (Grădina Cişmigiu, în denumirea oficială) reprezintă un punct de reper important în copilăria mea. El şi porumbeii din jur. Abia învăţasem să merg, şi bunica mea mă ducea acolo în fiecare zi. Am zeci de fotografii ca probă!

Apoi, când bunicii au părăsit zona, şi ne-am mutat şi noi, Parcul Circului era micul meu Rai.

Am vizitat îndeaproape fântâna din mijlocul lacului şi la înserat, după o tură-două până la coada lacului.

Epilog cu FOTBAL

O dată la doi ani (la Campionatul European, apoi la Mondial), mă atrage fotbalul. În rest, poate o Liga Campionilor, ceva.

Nu sunt microbistă, cum se spune – deşi am lucrat într-un ziar de sport, însă pe partea de... extrafotbal.

La ora 23.00 a început (sâmbătă) partida pentru locul 3 la Cupa Mondială, Brazilia – Olanda.

Am insistat să văd meciul împreună cu mulţimea, din locul special amenajat în Piata Universităţii.

Am ajuns în Piaţa Universităţii când mai erau vreo 20 de minute din repriza întâi - am ratat, din păcate ambele goluri - şi am prins locuri... în picioare.

Ion tot voia... acasă. M-a bătut întruna la cap. Ca o soacră... ☺

Nu că ar fi el... feminin, e pur şi simplu anti-sport. Nu din convingere, Gică-Contra, ci că nu a avut cine să se ţină de capul lui în privinţa asta de mic (nici măcar Mondialul din 1994 nu l-a trăit pe viu).

La meciul Brazilia - Germania, Ion s-a trezit la începutul reprizei a doua, la 5-0 pentru nemţi: „Aaaa, brazilienii sunt acasă, nu?”.

În fine, sâmbătă era nedumerit: „În galben joacă Olanda?!”. Da, cam nasol pentru ei dacă erau în galben ☺.

În concluzie, repriza a doua de la Brazilia – Olanda am văzut-o SINGURĂ, acasă.