Fetita care nu zambea niciodata - Lola Lafon. Despre Nadia Comaneci si Romania dinainte de 1989

Editura: Trei

Anul apariţiei: 2014

Titlul original: La petite communiste qui ne souriait jamais (cartea a fost publicată în premieră în Franţa în 2014)

Anul acesta, se împlinesc 25 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989. Aveam aproape 12 ani pe atunci, am trăit zece zile cu frică de împuşcături.

Auzeam tirul gloanţelor trase la Televiziune, pentru că bunicii, la care stăteam în vacanţă, locuiesc foarte aproape de TVR-ul de azi.

În plus, pe mine şi pe bunica mea ne-a prins 21 decembrie în Piaţă, noi fiind la cumpărături...

De ce această introducere?

Deoarece cartea Fetiţa care nu zâmbea niciodată „vorbeşte” despre SIMBOLUL Nadia Comăneci (şi despre performanţele sale) în contextul României din anii ’60 (sfârşitul lor) - ’80 (finalul decadei). Inclusiv fuga Nadiei din noiembrie 1989 şi puzzle-uri din Revoluţia Română din 1989.

Se pomeneşte inclusiv despre Decretul 770 din 1966, prin care femeilor li se interzicea avortul; celor care găseau o modalitate de a scăpa de sarcină li se refuza îngrijirea în spitale.

Se pomenşte şi despre cum erau sancţionate financiar femeile care nu aveau copii.

Ca o iubitoare (şi cunoscătoare) de gimnastică ce sunt - anul acesta, v-am relatat POVESTEA Europenelor şi a Mondialelor 2014 (cu Larisa Iordache!) - bineînţeles că nu pot privi scrierea Lolei Lafon decât subiectiv.

Evenimentele din carte

Majoritatea faptelor descrise în Fetiţa care nu zâmbea niciodată îmi sunt cunoscute, din diferite surse.

☺ Întâlnirea dintre fetiţa Nadia Comăneci şi fostul atlet şi boxer Béla Károlyi.

☺ Ratările în serie la bârnă într-un concurs de junioare.

☺ Turneul demonstrativ din Franţa, la care „copilele lui Bela" au participat prin... forţă. Forţa lui Béla Károlyi.

☺ Senzaţia de la Skien, când, la nici 14 ani, Nadia o învingea pe imbatabila Ludmila Turişceva.

☺ Montreal 1976 - primul 10 din istoria olimpică, la paralele, acel 1,00 al computerului.

Sincer, nu înţeleg de ce a schimbat Lola Lafon în cartea ei paralelele cu bârna, pentru a reda acest prim zece!

De ce „personajul" ei dă peste cap istoria?

☺ În 1977, Nicolae Ceauşescu a decis scoaterea din concurs a româncelor la Campionatele Europene de la Praga.

☺ În 1978, Nadia a avut un Mondial mai puţin reuşit.

☺ În 1979, în ciuda infecţiei de la mână, Nadia a contribuit la primul titlu mondial pe echipe din istoria gimnasticii româneşti!

☺ Accidentul stupid al campioanei sovietice Elena Muhina, care a costat-o în final viaţa, după o lungă suferinţă în scaunul cu rotile.

☺ Moscova 1980 şi cele 28 de minute de „deliberări" în legătură cu nota Nadiei, care au aruncat-o pe locul secund în concursul individual compus al Jocurilor Olimpice.

☺ Prezenţa Nadiei în calitate de invitat la Jocurile Olimpice 1984 de la Los Angeles, unde România a ignorat boicotul ţărilor comuniste.

☺ Fuga în Statele Unite ale Americii.

Diferenţa faţă de „ce ştiu eu" o face MODUL cum sunt prezentate aceste fapte în Fetiţa care nu zâmbea niciodată - în CONTEXTUL POLITIC şi cu observaţii psihologice şi filosofice.

Chiar am fost curioasă de perspectiva aceasta diferită, a cuiva care nu a trăit toată viaţa în România (Lola Lafon a stat în România o parte a vieţii sale).

Am fost curiosă ce anume a fost surprins din existenţa atât de bogată a Nadiei.

Pentru cineva nefamiliarizat cu fenomenul gimnasticii şi cu întâmplările care au precedat momentul Montreal 1976, cu acelea care i-au urmat, cartea este o adevărată COMOARĂ... sportivă. Fără a fi... sportivă cu adevărat - mie îmi aminteşte de Febra stadioanelor a lui Nick Hornby, deşi în Fetiţa care nu zâmbea niciodată tonul este sobru; pe când în cartea englezului e umor „cu lopata".

Fetiţa care nu zâmbea niciodată spune multe, fără a fi câtuşi de puţin tehnică, nu pomeneşte cifre/rezultate, nume de sportive decât pe alocuri, pentru a întregi povestea.

Nu are în prim-plan sportivul, ci OMUL şi scena pe care a evoluat.

Desigur, Omul legat de sport şi de realizările sale din acest domeniu. Şi de SISTEM. Şi de Războiul Rece.

Avem în faţă o carte despre transformările prin care a trecut Nadia după momentul magic 1976.

De la fetiţă la femeie, de la o necunoscută la superstar internaţional. De la aşteptări mărunte la aşteptări măreţe. Ea era ROMÂNIA.

În 1978, Nadia luase în greutate (avea ceea ce în carte este numită „boala”) şi este de notorietate tentativa ei de sinucidere, la nici 17 ani...

DIALOG IMAGINAR

Autoarea Lola Lafon ne propune o poveste despre viaţa Nadiei din toate punctele de vedere.

Nu însă o biografie.

„Fetiţa care nu zâmbea niciodată nu se vrea o reconstituire istorică a vieţii Nadiei Comăneci. Datele, locurile şi evenimentele au fost respectate, însă am ales să completez golurile povestirii şi tăcerile eroinei şi să păstrez amprenta multiplelor ipoteze şi versiuni ale unei lumi apuse".

(din intro-ul semnat de autoare)

☺ Ni se precizează, apoi, că dialogul dintre ea (Lola Lafon) şi Nadia este ficţional.

Dialogul, fie el şi imaginar, este cheia acestei cărţi. Deosebirea faţă de o altă carte despre Nadia.

În Fetiţa care nu zâmbea niciodată, Nadia Comăneci este Nadia C.; de altfel, toţi cei implicaţi în POVESTE sunt numiţi numai cu iniţială (REALĂ) în locul numelui complet. Prenumele este cel scris în întregime.

Fetiţa care nu zâmbea niciodată este... literatură de la cap la coadă, autoarea nu se încurcă, aşa cum spunem ceva mai sus, în punctaje, clasamente, desfăşurare de competiţii, pomenirea tuturor adversarelor Nadiei.

Ca iubitor al gimnasticii, ştii ce şi de unde să iei; altfel, priveşti totul cu detaşare din punctul aceasta de vedere.

Lola Lafon a intenţionat să scrie versiunea ei, adunată din presă, relatări, scrieri biografice, imagini şi fotografii.

Se simte că s-a documentat mult - atât în România, cât şi în Franţa şi la Montreal, oraşul Jocurilor Olimpice din 1976.

Unul dintre punctele importante de inspiraţie l-a reprezentat Scrisori către o tânără gimnastă/Letters to a Young Gymnast, scrisă chiar de Nadia Comăneci şi publicată în câteva ediţii şi în România.

Inegalabila carte Nadia a inegalabilului Ioan Chirilă despre inegalabila Nadia Comăneci, Zeiţa de la Montreal, nu putea să lipsească din bibliografia Lolei Lafon.

„Biografia” Fetiţa care nu zâmbea niciodată se opreşte în 1990, o dată cu instalarea definitivă a Nadiei în America – o ţară liberă în care nu a putut fi liberă.

Motivaţia autoarei

Lola Lafon s-a hotărât să abordeze subiectul „Nadia Comăneci" după ce a văzut imprimate cuvintele „Fetiţa a devenit femeie. Verdict: Magia s-a evaporat“ pe prima pagină a unui cotidian francez.

Lola Lafon a fost şi este fascinată de fosta gimnastă din România, de destinul ei, de Nadia Comăneci - simbolul gimnasticii însăşi.

Aşezarea în pagină

Capitolele din Fetiţa care nu zâmbea niciodată sunt scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv – Ascensiunea fundelor roşii, Biomecanica unui sfârşit comunist, Poliţia menstruaţiilor, Monştri, Uneltirile sau planul lui Bela şi multe altele.

Capitolele sunt (ca nişte) eseuri scurte despre un anumit eveniment.

LOLA LAFON ŞI ROMÂNIA

Lola Lafon este scriitoare, compozitoare (inclusiv de muzică de film) şi cântăreaţă - are două albume la activ.

A scris până în prezent patru romane, inclusiv Fetiţa care nu zâmbea niciodată.

Când era mică, a cochetat cu baletul.

Are origini franceze, ruse şi poloneze.

A studiat la Paris, Sofia şi Bucureşti.

A trăit mulţi ani în Bucureşti, plecând de aici în anii '80, la 12 ani - s-a născut în 1971. Lola Lafon vorbeşte încă limba română.

S-a născut însă în Franţa şi a venit în România împreună cu părinţii ei, profesori de literatură franceză, care au predat cursuri la Universitate.

A fost prezentă şi în România, în luna septembrie, la lansarea ediţiei româneşti a La petite communiste qui ne souriait jamais, care a apărut la începutul anului 2014 în Franţa.

Fireşte, cartea se află pe lista bestseller-urilor, în special în Franţa.

☺ Lola Lafon nu s-a întâlnit niciodată faţă în faţă cu eroina cărţii sale, Nadia Comăneci.

Amintirile mele cu Nadia

Am avut ocazia să o văd faţă în faţă pe Nadia Comăneci de două-trei ori. Scurt. La clubul Steaua şi la Ministerul Tineretului şi Sportului. Am şi schimbat două vorbe... Era acum mai bine de 15 ani, când presa sportivă era presă sportivă, nu mondeno-mondeno-fotbalistică...

Eu aveam 20 de ani şi eram captivată de personalitatea ei.

Am luat şi drumul Oneştiului (oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej atunci când s-a născut Nadia), pentru a fi în sala de gimnastică de acolo şi pentru a discuta cu tatăl ei. Din păcate, nu l-am găsit într-o formă prea bună pe cel care astăzi nu mai este printre noi...

Un interviu cu Lola Lafon despre Fetiţa care nu zâmbea niciodată puteţi citi aici (Adevărul).

De asemenea, două recenzii interesante ale cărţii Fetiţa care nu zâmbea niciodată le găsiţi aici (Dilema Veche) şi aici (Laura Câlţea).