Şi ce dacă suntem în februarie? Poveştile sunt trăite
pentru a fi împărtăşite oricând, cu mare drag.
Această poveste şi-a aşteptat
cuminte rândul, tocmai pentru a-şi spori... mmm... puterea de a captiva...
(sper!)
Noi ne-am amărât amarnic pe
atunci – acum a rămas... povestea.
Suntem în concediul 2014, tot
duminicăl.
Prima parte a zilei s-a deosebit
total de prima, cu excursia
la Clăbucet şi Gârbova.
Ceea ce urmează reprezintă
momentul de cotitură al concediului
petrecut în România în august 2014.
După soarele de până în prânz, tocmai
trăsese o răpăială zdravănă la Dâmbu Morii.
Cerul din fotografia de mai sus –
făcută în goana maşinii – este relevant pentru vremea super-primitoare. Ce bine
se încheie această primă săptămână de vacanţă!
În cea mai mare parte, am stat cu
frica de ploaie (şi cu ploaia) deasupra capului, în toate drumeţiile...! – vezi mai jos.
Nu vreau să
petrec săptămâna rămasă din concediu - smuls
după un an de munci - în poluarea bucureşteană, eventual şi cu nasul în
calculator! Plus o ALERGARE
- dar ce se compară aia cu MUNTELE?!?
Din Dâmbu Morii, ne-am suit în
maşină cu destinaţia Durău. În
sfârşit, revederea cu Duruitoarea şi
Dochia, la care Dochia visez de şapte ani şi ceva! 2007, foarte precis! Am
numărat fiecare zi! ☺
Suntem pe DN 12,
spre Sfântu Gheorghe.
ÎNCEPE!
Ca în poveştile poliţiste, v-am oferit
deja un indiciu: maşina
pornea deja greu.
Ce poate să se întâmple? Ce s-a
întâmplat...! Dar n-a fost asta cauza...!
Hai, că mă zăpăcesc şi pe mine!
Am trecut cum am
trecut de Braşov – circa 10 kilometri de Dâmbu
Morii.
În Sfântu Gheorghe (deja judeţul
Covasna), mirosul de motorină din interior devenise atât de puternic, încât am
implorat o oprire şi m-am dat jos din maşină pe jumătate leşinată. Chiar şi cu
geamurile deschise, adierea de petrol îşi făcea cale în nasul şi în stomacul fără
pic de discreţie.
„Hai să căutăm un service, că eu
nu pot să merg aşa mai departe!” zic şi mai am un pic şi mă paşte o criză de
nervi. Cu toate medicamentele pentru bilă, senzaţia de greaţă se instalează din
ce în ce mai comod. Fiecare kilometru devine chinul pe pământ. Orice picătură
de aer e irespirabilă.
„Service duminică, după ora 17?!
În orăşelul ăsta?” sare Ion. Totuşi, dă pe google, să liniştească ţăcănita. Nu e
nimic! Întâi confundă Sfântu Gheorghe cu Gheorgheni – un licăr din luciditatea
mea (slăbită la 3,3%) îl atenţionează că suntem încă în Covasna, nu în Harghita.
„Nu ştiu, fă ceva...!” mai
bolborosesc.
Conform hărţilor şi GPS-ului,
până în Durău sunt 200 de kilometri şi trei ore şi jumătate de intoxicare!
Fac planuri de întoarcere acasă.
Suntem la jumătatea drumului. Ce mi-e că o luăm înspre Bucureşti ori înspre
Durău? E fix aceeaşi Mărie!
Peisaje salvatoare!
Nu se întunecă până pe la ora
21.00... mă mai salvează privitul la deluşoarele aruncate pe drumurile patriei...
Scot aparatul foto şi respir o
mică alinare din instantaneele în viteză.
În peisaje se amestecă soare,
nori înnegriţi de atâta ameninţare
de ploaie şi senin. Un deliciu pentru fotograful amator din mine!
Maşina zboară, motorina pute.
La un moment dat, şi peisajele îmi devin indiferente.
Sperăm (sper, mai mult, că nu mă
pricep la mecanica maşinii) că mirosul se va domoli. Sau, şi mai bine, va dispărea!
Vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să credeţi în BASME d-astea ciudăţele?
Pierduţi în pustietate
Cum-necum, traversăm Gheorgheniul,
ajungem la Ditrău. Suntem încă în
Harghita, n-am trecut graniţa în
Moldova.
De la Ditrău, Google-ul ne-a
băgat pe un drum judeţean, unde se tooot urca. La început a fost asfalt, apoi
pământ şi atât. Şosea urâtă, din ce
în ce mai rea.
Parcă nu mai e aşa rău cu mirosul
de motorină – s-or fi călit şi plămânii...
Nimeni pe drum. Unde
meeeergeeeemmm?
Am întâlnit totuşi pe cineva, între-o
maşină care venea din sensul opus - ea nu ştia româneşte, el bălmăjea ceva –
cică ar mai 20 de kilometri aşa, pe serpentine, pe pământul ăsta cu gropi!
Ia şi te întoarce dacă nu vrei să
rămâi înţepenit aici, şi la ceas de seară!
Anularea anulării, printre pete de motorină
E târziu - anulează rezervarea la
Durău!
Fă una nouă, rezervare, pentru Lacul
Roşu, pe lângă care am trecut şi pe care l-am privit de aproape de infinite ori. Asta e, suntem pe aproape,
altundeva nu am chef să caut; măcar ştiu unde mă duc!
De la Ditrău până la Lacul Roşu
sunt 40 de kilometri – 25 pe serpentinele de la Gheorgheni încoace.
Dacă până acum doar am simiţi
motorina în nări, o şi vedem!
Oprim noi la o benzinărie în
Gheorgheni, pentru o scurtă pauză, o realimentare şi alte alea.
Pe jos, mergând nişte metri pe ruta maşinii, nişte pete de motorină
împodobeau asfaltul... Na, că nu mai avem scăpare! Maşina pierde combustibil în
draci şi nu mai ajungem nicăieri. Sunt calmă... da?!
Anulează totul, cazare, poate şi concediu!
Astăzi nu mai plecăm de aici!
Sechestraţi în Gheorgheni!
Pe dealurile înspre Lacul Roşu ne păpa Gaia cu totul! Puteam sări în
aer şi nimeni să nu ne ştie! Superrrr!
ŞI NOI?! ŞI MAŞINA?! CUI NE LĂSAŢI?!
Dar cine vine să ne ia pe noi din
Bucureşti de la mama... de atât de departe?! Noi mergem cu trenul, cumva, dar
maşina? Nici măcar nu e a noastră, e a firmei!
De când îl cunosc eu pe domnul autoturism (şapte ani), nu a dat nici un rateu!
Şi am avut ceva trasee prin ţară, inclusiv pe dumuri cu pietriş, cu pietre,
drumuri forestiere vai de mama lor!
Are 270.000 km la bord...!
De ce tocmai ACUM a apucat-o? În mijloc de concediu???
Ideea de a zace pe canapea în
Bucureşti începea să înfrunzească de-a binelea.
Ion îşi sună colegi de serviciu, prieteni – sfaturile sunt la
limita de jos a unui eventual ajutor, chiar şi telefonic.
Panică? A trecut...
Tre’ neapărat să găsim de un
service auto. În zăpăceala noastră, abia ne dăm seama că Gheorgheniul este
înzestrat cu unul chiar vizavi de staţia peco!
La ora asta e linişte şi pace
acolo, dar vom reveni a doua zi dimineaţă – dacă ne lasă căruţa!
CAZARE LA ORA 21 spre 22
Se lăsase noaptea de-a binelea.
Nici o fâşie de amurg nu mai rezista strânsorii nopţii.
În apropierea benzinăriei şi
service-ului auto, dăm de o pensiune/bar. Local tipic de ţară la parter: miros
închis de alcool, muzica... înţelegeţi voi... Dacă aşa arată jos, cât de manelizat (şi curat) o fi sus?!?
Facem cale-ntoarsă şi luăm
telefonul la butonat. Nu prea multe oferte, nu multe care să ne şi convină.
Uite ceva cu „flori”, pare mai
retras – nu suportăm aglomeraţiile.
Nimerim greu, pentru că oraşul
are multe adrese, inclusiv ce cătăm noi, care sună aşa: Strada cutare f.n. F.N. e fără număr – GPS-ul sigur că se va
deruta.
În fine, pensiunea e de fapt o aglomerare de căsuţe, un apartament
dublu, fiecare dotat cu un dormitor, bucătărie şi hol spaţios plus un „living”
comun.
„Florile” noastre sunt în afara
oraşului - tocmai bine, că n-am venit în concediu să respir aerul îmbătător al
maşinilor!
Am intuit brazii, iar a doua zi dimineaţă
ne-am şi bucurat de verdele lor.
Am nimerit în apropiere de drumul
spre Lacul Roşu, dar locul e făcut în aşa fel încât nu am auzit maşinile. OK,
cine să circule pe la 10 seara? ☺
Şi în complex suntem doar noi!
Cum ne-am descurcat fără maşină
într-un oraş în care limba oficială
este maghiara şi care nu are multe obiective de vizitat?
Din CONCEDIUL 2014 mai puteţi citi:
☺ Articol
introductiv - cu multe fotografii!
☺ Ziua
8 – Invitaţie în Parcul dendrologic Csiky
din Gheorgheni, pădurea din oraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu