Filme pe paine – C-asa-i in viata! (despre oameni si defectele lor)

EX MACHINA (2015)

Porneşte în genul SF.

Continuă cu un joc psihologic de nivel înalt, cu manipulare maximă – totul între doar trei personaje (plus o contribuţie a celui de-al patrulea). Şi totul foarte bine construit. Atât ca scenariu, cât şi ca interpretare. Cireaşa de pe tort: Ex Machina e un film britanic! Independent, pe deasupra!

Spre final, întorsăturile de situaţie se strecoară cu duiumul.

Caleb (Domhnall Gleeson, cel din About Time 2013) este un tânăr programator căruia i se oferă şansa de a petrece o săptămână în compania celui care deţine firma unde lucrează.

Şeful, Nathan (cameleonicul Oscar Isaac), locuieşte pe un domeniu izolat, în mijlocul munţilor – să te ţii peisaje!

 

Aici, Caleb participă la un experiment ce implică un robot-inteligenţă artificială, cea mai cea din lume. Cum nici nu zici că Ava (Alicia Vikander, nominalizată la Globul de Aur 2016 pentru rol şi câştigătoare de Oscar 2016 pentru The Danish Girl) e maşinărie, Caleb este realmente fascinat de fermecătoarea creatură. Se lasă sedus, treptat, de ea.

Ex Machina este subtil şi se joacă mai mult cu psihicul spectatorului decât cu ochii acestuia.

Însă nici esteticul nu este neglijat, cu toate că nu suntem bombardaţi cu efecte speciale pe bandă rulantă. Eu una am tot privit costumul Avei, fascinată la rându-mi, poate-poate descopeream vreun mic defect. De unde...?!

Personajele vorbesc de multe ori prin gesturi, prin mimică, prin mişcări special încetinite. De la inocenţă se ajunge la război psihologic în toată regula.

Imaginile şi sunetul vorbesc la fel de mult şi de elocvent.

Totul surprinde EMOŢIA.

...Şi, până la urmă, care este diferenţa dintre om şi robot? Asta o să vă întrebaţi la final. Chiar dacă sfârşitul a părut un pic trântit. Sau, mai curând, ceva de genul: „Gata?”.

☺ Titlul filmului vine de la expresia latină Deus ex machina – într-o traducere aproximativă „un zeu dintr-o maşină(rie)”.

În antichitate, în Grecia, se credea că oamenii nu puteau şi nici nu aveau voie să se pună cu probleme complicate de viaţă, de destin; această misiune le revenea numai zeilor. În teatrul antic, când intriga piesei devenea mai încurcată şi deznodământul mai dificil, era coborâtă, cu ajutorul unei maşinării, o zeitate care rezolva lucrurile – de obicei în mod fericit.

Mai târziu, în Roma, expresia Deus ex machina și-a lărgit sensul, desemnând orice rezolvare bruscă a unui conflict, prin intervenția Divinităţii.

☺ Ex Machina are şi două nominalizări la Oscar: cea mai importantă este pentru scenariu original; cealaltă este pentru efecte vizuale - trofeu pe care şi l-a adjudecat.

ELVIS AND ANABELLE (2007)

Primele 20 de minute aduc a Six Feet Under şi Albă ca Zăpada.

Per total, Elvis and Anabelle are şi ceva din Beyond The Lights, în ceea ce priveşte (re)descoperirea propriei persoane.

Anabelle (Blake Lively) a fost crescută de o mamă care şi-a pus în ea toate ambiţiile (Mary Steenburgen). În timpul unui concurs de frumuseţe, fata leşină şi moare.

Sau nu... Fiindcă se trezeşte pe masa de îmbălsămare a lui Elvis (Max Minghella, fiul memorabilului regizor Anthony Minghella, câştigător de Oscar).

Elvis nu e deloc cel mai fericit om de pe Pământ – ba e chiar depresiv: este nevoit să renunţe la visurile sale, să trăiască izolat, să aibă grijă de persoanele decedate, chiar dacă nu deţine autorizaţie pentru asta. Totul pentru tatăl său (Joe Mantegna), aflat în incapacitate fizică (şi mentală) de mai lucra. Legătura dintre cei doi este foarte strânsă şi încărcată de dragoste.

Candoarea se împleteşte cu emoţia, în timp ce Elvis şi Anabelle se descoperă reciproc şi învaţă fiecare cine este cu adevărat, într-o lume care le zâmbeşte cu libertate şi fericire. E-hei, de-ar fi totul roz...! Dar sigur că nu e, fiindcă fiecare vine cu un bagaj psihic uneori imposibil de despachetat.

Elvis and Anabelle e o mică poezie la final... bună pentru Valentine’s Day ☺ (pentru cine crede în d-astea).

  

☺ Keith Carradine este în Elvis and Anabelle tatăl eroinei.

POSTHUMOUS (2014)

„Nu dau doi bani pe ce le place tuturor.

Nu e vorba de a fi plăcut. E vorba de a SIMŢI ceva. Orice.

O lume întreagă a devenit atât de deconectată de orice sentiment real, încât abia dacă mai comunicăm.

Suntem o grămadă de mincinoşi. Ne minţim unii pe alţii, ne minţim pe noi înşine. Nu spunem ce simţim cu adevărat, Doamne fereşte! să spunem cine suntem, pentru că suntem prea speriaţi.

În schimb, încercăm să ne facem plăcuţi. E groaznic.”

„Cele mai convingătoare minciuni sunt cele pe care ni le spunem nouă înşine.”

Cam ăsta-i esenţialul din Posthumous.

În rest, acţiunea e destul de previzibilă. Dar asta nu înseamnă că îi lipseşte emoţia, sensibilitatea şi trăirea.

Liam (Jack Huston) este un tânăr artist a cărui muncă nu se (mai) regăseşte în preferinţele celor care deţin frâiele galeriilor de artă. Dintr-o greşeală/coincidenţă, autorităţile anunţă decesul lui Liam.

În acest moment, reprezentanţii galeriei care l-au reprezentat profită şi îi expun lucrările, care se bucură de succes.

Liam se dă drept fratele lui, în timp ce reportera McKenzie (Brit Marling) vrea să scrie povestea defunctului artist.

Din distribuţie mai fac parte, printre alţii, Lambert Wilson şi Nikolai Kinski – fratele mai mic al Nastassjei Kinski.

AMIRA & SAM (2015)

Sam Seneca (Martin Starr) se întoarce în America după ce şi-a servit ţara pe frontul din Afganistan şi pe cel din Irak. Bărbatul duce o viaţă singuratică şi încearcă să-şi (re)găsească locul în societate – atât în viaţa privată, cât şi în cea profesională.

Prin intermediul unei mai vechi cunoştinţe, Sam o cunoaşte pe Amira (Dina Shihabi, născută în Arabia Saudită şi aflată la primul ei mare rol). Femeia este o imigrantă (ilegal) din Irak.

Nu lipsesc părţile de comedie (romantică), mai mult sau mai puţin convingătoare. Sincer, mie Amira & Sam mi s-a părut mai mult dramă.

 

Finalul este poate prea deschis pentru problemele pe care le-a abordat: reintegrarea veteranilor de război în societate, relaţia americano-arabă, societatea capitalistă, imigrare, aparenţe şi esenţe.

☺ Dacă îl îndrăgiţi pe Paul Wesley, îl veţi recunoaşte în Amira & Sam în rolul prietenului lui Sam.

TROUBLE WITH THE CURVE (2012)

Gus (Clint Eastwood) este un căutător de talente („scout” e termenul original) în baseball. Din cauza problemelor cu vederea, i se pune în vedere retragerea din activitate. Însă Gus are nevoie de încă o misiune pentru a dovedi că încă nu e de stat pe bară. 

Prietenul lui Gus, Pete (John Goodman) o roagă pe fiica acestuia, de care nu mai deloc apropiat, să îl însoţească. Pe fiică o cheamă Mickey (!) şi este adusă pe ecran de super-nominalizata la Oscar Amy Adams, într-un rol oferit iniţial Sandrei Bullock.

În scenă intră şi un adversar al lui Gus, Johnny (Justin Timberlake) – iar aici intervine mica parte romantică din Trouble with the Curve.

 

De fapt, filmul e mai mult despre valorile familiale decât despre sport exclusiv.

☺ Trouble with the Curve este regizat de cel care a lucrat 20 de ani ca asistent al regizorului şi producătorului Clint Eastwood, Robert Lorenz.

☺ Trouble with the Curve este ultimul film în calitate de actor al lui Clint Eastwood. De la Grand Torino 2008 acesta nu mai activase în faţa camerelor; Clint (85 de ani) îşi continuă actualmente activitatea în calitate de regizor.

De altfel, Trouble with the Curve a reprezentat pentru Clint Eastwood primul rol important într-un film pe care nu l-a regizat el însuşi, după In the Line of Fire (1993).

☺ Trouble with the Curve este al patrulea film în care Clint joacă împreună cu fiul lui, Scott Eastwood.

SPARE PARTS (2015)

Spare Parts 2015 este bazat pe o poveste reală şi realizat în acelaşi an cu McFarland - cele două au multe alte puncte în comun. Iar primul e simplu: REUŞITA.

*Avem tot băieţi săraci, de origine hispanică, cu deosebirea că în Spare Parts 2015 băieţii sunt imigranţi ilegal.

*Spare Parts 2015 pune mai mult accentul pe vieţile personale şi pe latura socială.

*Scena primei întâlniri cu oceanul este la fel de emoţionantă ca în McFarland.

*În timp ce unul dintre filme are în prim-plan capacităţile fizice, altul le aduce pe cele psihice – inteligenţa.

Aşadar, în 2004, patru elevi de liceu - fără pic de experienţă în domeniu şi nu prea devotaţi învăţăturii - au format un club de robotică la şcoală şi au decis să participe la o competiţie de prestigiu, unde au concurat cu marile universităţi, inclusiv cu cea mai cea, MIT.

Băieţii, conduşi de inimosul Fredi (George Lopez) nu au avut la dispoziţie decât 800 de dolari pentru a-şi construi robotul subacvativ, utilizând în acest scop piese de maşină.

Deşi cam bănuieşti ce se întâmplă (că de-aia au făcut film!), te trezeşti că le ţii pumnii strânşi celor patru temerari şi că simţi emoţia fiecăruia dintre ei.

☺ Directoarea şcolii este în Spare Parts 2015 Jamie Lee Curtis, în timp ce Marisa Tomei este una dintre profesoarele de la liceu.

☺ Spare Parts 2015 reprezintă „ecranizarea” unui articol apărut în „Wired Magazine.

DE ROUILLE ET D’OS - RUST AND BONE (2012)

Film profund emoţional, dar care are calitatea de a nu cădea în melodramatic şi lălăială romanţioasă pentru fete.

Rust and Bone are o duritate... dulce. Scenele în care Stephanie luptă pentru şi în fiecare clipă sunt remarcabile. Stephanie reînvaţă nu numai să meargă, ci şi să retrăiască.

Rust and Bone e despre speranţă, dragostea de viaţă şi înlănţuirea a două suflete greu încercate.

☺ Titlul Rust and Bone („rugină şi os”) se referă la gustul sângelui în gură atunci când, la o lovitură aplicată în faţă, buzele sunt strivite de dinţi – personajul principal masculin practică luptele/arte marţiale.

Alain „Ali” (belgianul Matthias Schoenaerts) se confruntă cu mari probleme financiare, aşa că părăseşte Belgia în favoarea Franţei, unde se instalează (împreună cu băieţelul lui) în casa surorii lui, care nu stă nici ea prea bine cu banii.

Într-o noapte, într-un club, Ali o salvează pe Stephanie (Marion Cotillard, nominalizată la Globul de Aur) dintr-o situaţie stânjenitoare. La puţin timp, ea (o dresoare de balene ucigaşe – orca) suferă un accident.

Cei doi petrec mult timp împreună, fac „sex de ocazie”, dar totul e mai mult decât atât...

În orice caz, finalul l-am perceput ca destul de brusc.

Rust and Bone este cel mai nominalizat film din acest grupaj; în plus, aplauzele în picioare, timp de 10 minute, pe care le-a obţinut din partea publicului şi criticilor prezenţi la Festivalul de la Cannes 2012 spun mai mult decât nişte nominalizări seci: la Globul de Aur pentru Cotillard şi pentru cel mai bun film străin, la BAFTA pentru aceeaşi Cotillard şi film în altă limbă decât engleza.

☺ De rouille et d’os (titlul original) a pornit de la două povestiri semnate de canadianul Craig Davidson şi incluse într-un volum denumit „Rust and Bone”. Spre deosebire de producţia cinematografică, în carte personajul masculin suferă teribilul accident. Regizorul Jacques Audiard şi-a justificat alegerea schimbării prin faptul că a... avut destui bărbaţi în filmul său de referinţă, Un prophète (2009).

☺ Marion Cotillard declara că urăşte scenele de sex, însă în Rust and Bone nu a fost deranjată deloc de ele, fiindcă „au fost diferite. Am fost atât de implicată în personajul meu, încât am fost foarte fericită că, în situaţia ei, a putut savura aşa ceva. Este un film despre iubire, despre carne, despre rugină şi oase, despre inimă şi sex; iar, fără sex, i-ar lipsi ceva”.

☺ Timp de două luni, Matthias Schoenaerts a ţinut un regim special ca să poată intra în rol – a boxat şi a mâncat tot felul de prostii, de la burgeri la îngheţată şi pizza.

*Din categoria „filme pe pâine”

☺ Drame romantice (I)

☺ Filme cu muzică

☺ Filme britanice... sau cu tentă britanică

☺ Istoria Angliei

☺ De toate pentru toţi

☺ Comedie, aventură şi romantism

☺ Drame romantice (II)