Editura: Publica
Anul apariţiei: 2011
Titlul original: Open: An Autobiography (cartea a apărut
pentru prima dată în SUA, în 2009)
I-am tot dat târcoale nişte luni.
Am amânat lectura, din motive şi motive.
Voiam să o cuprind în Perfecţiunea ei. Să-mi induc starea Perfectă.
Ştiam că va fi cartea Perfectă. Sau cel puţin se va apropia de ideal.
Nu degeaba Open-ului lui Andre Agassi i s-a spus cea
mai bună carte de sport (şi nu numai) din toate timpurile.
O carte atipică. O autobiografie inedită.
Un bestseller.
Dacă mi se permite comparaţia, e un fel de Fever
Pitch à la Nick Hornby – numai că acolo era amestecată viaţa cu
fotbalul şi interveneau nişte filosofii de ambele părţi – mai mare dragul. Iar
povestitorul era amator (fan), nu profesionist cu acte-n regulă.
În „Open”-ul lui Agassi se întrepătrund
firesc VIAŢA şi SPORTUL, consideraţiile
filosofice, analiza psihologică, ironia inteligentă, umorul (negru) –
însă fără a părea în vreun rând o... zăpăceală încâlcită.
Uneori, ne delectăm cu limbajul colorat, iar dialogul omniprezent ţine flacăra vie.
E o carte vie, cu acţiune şi suspans – în aşa fel construită, încât
nu-i nevoie să fii un mare iubitor de tenis ca s-o absorbi. Nici măcar nu-i
nevoie să fi practicat sportul (de performanţă) ca s-o înţelegi.
Cartea te transpune ACOLO, în lumea lui Agassi, aproape fără să îţi dai
seama. Eşti curios să afli ACUM, repede,
ce s-a mai întâmplat. Paginile curg şi ai impresia că te-ai împrietenit cu
personajul Agassi. De aceea zic – nu-i nevoie să fii pasionat până-n măduva
oaselor de sport / tenis ca să aluneci în lumea cărţii construite de măiestria
lui J.R. Moehringer.
N-are cum să nu îţi stârnească vreo reacţie, vreo emoţie sub orice chip
– fie că e vorba despre relaţia cu tatăl său, fie că e vorba despre relaţia cu
actriţa Brooke Shields sau cu urmărirea lui Steffi Graf de-a lungul anilor. Fie că este
vorba despre triumf sau înfrângere, fie ea la limită.
Fie asta:
„Doamnelor şi domnilor, v-o
prezint pe cea mai extraordinară persoană pe care am cunoscut-o vreodată.”
Cuvintele din suflet ale unui suflet îndrăgostit.
De la Andre, pentru Stefanie.
Agassi nu se fereşte în niciun colţişor să spună lucrurilor pe nume.
„Ăsta sunt eu; aşa sunt eu”, pare că spune în fiecare propoziţie din Open.
Trăim alături de el dezamăgiri, depresii, perioade confuze, zbucium
sufletesc, căderi majore de formă, reveniri, victorii, înfrângeri stupide,
iubiri, timidităţi.
Fragilităţi fizice. Şi psihice.
Singurătate.
Vulnerabilitate.
Durere.
Autodistrugere.
Minciuni.
Succes şi celebritate.
Revoltă. Controverse.
Nonconformism.
Perfecţiune.
Încrâncenare pe terenul de tenis, neputinţe. Fentări în ale vieţii, în ale tenisului. Folosirea de substanţe
interzise, testarea pozitivă cu
metamfetamină.
„Nu am fost niciodată un golan, la fel cum acum nu sunt un
model.”
„Nu m-am trasformat, m-am
format.
Nu m-am schimbat imaginea, am
descoperit-o. Nu m-am schimbat gândirea. Mi-am deschis-o.
Oamenii s-au lăsat înşelaţi de
schimbările înfăşişării mele, de hainele şi de părul meu, şi au crezut că ştiu
cine sunt.”
***
Andre Agassi este considerat unul dintre cei mai mari jucători de tenis
ai lumii.
S-a spus despre el că a avut (şi deţine încă acest „titlu”) cel mai bun retur de serviciu, maestrul incontestabil al returului.
În anii ’90, a contribuit decisiv la revitalizarea popularităţii
tenisului.
☺ În vremea când terenurile de tenis erau casa lui, Andre Agassi a stabilit două recorduri:
♦ Americanul a fost cel mai în vârstă număr 1 mondial în clasamentul
ATP, la 33 de ani şi 133 de zile. Asta până când elveţianul Roger Federer i-a
spulberat recordul, pe 19 februarie 2018.
Cei doi titani
Agassi a disputat ultima sa finală a unui turneu de Grand Slam tocmai
în compania lui Federer, US Open 2005. Vă las să descoperiţi cine a luat potul
cel mare. ☺
♦ A triumfat în toate cele 4
Grand Slam-uri ale tenisului – pe toate suprafeţele posibile de joc.
Este o galerie extrem de selectă a acestei discipline, unde îi mai
găsim pe Don Budge (SUA), Fred Perry (Marea Britanie), Rod Laver (Australia),
Roy Emerson (Australia), Roger Federer (Elveţia), Rafael Nadal (Spania) şi
Novak Djokovic (Sebia) – ultimii patru au prins Era Open a tenisului
(profesionistă), începută în 1968.
În total, vitrina lui Agassi adăposteşte opt trofee în cele mai importante turnee ale lumii.
Are încă şapte finale supreme.
De asemenea, a câştigat aurul la Atlanta, la Jocurile Olimpice 1996.
Vă las să ghiciţi ce jucătoare are în palmares toate cele patru titluri
de Grand Slam plus medalia de aur a Jocurilor Olimpice în acelaşi an. Se
întâmpla în 1988...
☺ Andre Agassi şi-a încheiat cariera fiind antrenat de australianul Darren Cahill – cel care o pregăteşte
actualmente pe Simona Halep.
☺ Începând cu Turneul de Grand Slam de la Roland Garros din 2017,
Agassi este antrenorul lui Novak
Djokovic.
Dar pentru această experienţă trebuie deja altă carte...
☺ În 2011, Andre Agassi a fost inclus în Hall of Fame – nici acest
moment nu este inclus în Open – publicată în 2009.
Open e o super-poveste de viaţă. Picantă, pe alocuri. SINCERĂ.
Non-clişeistică.
Open e o poveste narată cu pasiune. Ca tot ceea ce a realizat în
viaţă personajul-autor.
Cartea începe cu o confesiune şocantă:
„Urăsc tenisul, îl urăsc cu o
patimă întunecată şi secretă, şi întotdeauna l-am urât.”
Împins de tatăl său (fost boxer iranian), de mic, în lumea tenisului, şlefuit
la Academia lui Nick Bollettieri, Andre şi-a regăsit puterea – la nivel fizic
ŞI mental – când viaţa i l-a scos în cale pe Gil Reyes – „antrenorul, prietenul
şi tatăl-surogat”. Brad Gilbert a desăvârşit Opera Agassi.
Nu numai Agassi a fost rebel, ci şi... părul
său. Pierderea podoabei capilare în tinereţe l-a marcat destul în acei
ani.
Profesional, omul din spatele tenismanului se mândeşte
cel mai tare cu şcoala care-i poartă numele.
☺ Open scoate la suprafaţă relaţia lui Agassi cu Barbra Streisand, întâlnirea cu Ilie Năstase – una deloc plăcută, dar şi rivalitatea
(dincolo de sport) cu Boris Becker sau cu
Pete Sampras.
„Să te fut, Năstase!”
În timpul ultimelor meciuri ale carierei, Andre Agassi l-a cunoscut pe J.R. Moehringer – prin intermediul lecturii autobiografiei
„Dulcele bar” („The Tender Bar”).
☺ Moehringer este autorul din
umbră al memoriilor lui Agassi.
Laureatul cu Premiul Pulitzer, în
anul 2000, s-a mutat în Las Vegas, oraşul lui Agassi. A citit cărţi de psihanaliză pentru a-şi descifra subiectul.
Moehringer a scris, printre altele, peseudo-biografia
fascinantă a spărgătorului de bănci William Sutton, un „Robin Hood
modern”, care a acţionat mai ales în timpul marii crize economice din anii
1929-1933.
De ce nu apare numele lui J.R. Moehringer pe copertă?
Deşi Agassi mărturiseşte că l-a rugat să îşi pună
semnătura pe Open, Moehringer a replicat explicând că nu şi-ar putea pune
numele pe viaţa altcuiva: „Sunt poveştile tale, oamenii tăi, luptele tale”.
„Cine atinge cărţile lui J.R.
Moehringer trebuie (...) să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un
microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului.”
(Filip Florian, scriitor şi jurnalist)
Şi Open e o carte pe care să n-o laşi din mână.
În loc de concluzie
Andre Agassi, aşa cum ni s-a deschis în această carte de memorii la
care (s-)a lucrat doi ani, nu e deloc cel
mai perfect om – şi tocmai asta îl aduce aproape de cititor / fan:
IMPERFECŢIUNEA.
Tot ceea ce a avut curajul să ne dezvăluie, tot ceea ce i-a trecut prin
minte la un moment dat – de multe ori din categoria neortodox – ne aşază în faţă UN OM cu toate Perfecţiunile şi
Im-Perfecţiunile, cu care suntem toţi înzestraţi, până la urmă.
☺ Câteva recenzii faine pe care le-am găsit despre Open:
Despre colaborarea Agassi - Moehringer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu