Pagini

vineri, 21 august 2015

Filme pe paine - Emotie si sensibilitate





Grupajul de astăzi este dedicat filmelor britanice sau... cu tentă britanică.
Realiste, cu emoţie, cu umor. Naturale, cum îmi place mie să spun.
Nici nu ştiu care m-a atins mai tare.

O să încep, totuşi, cu un film despre SPORT şi oameni. E cel mai aproape de suflet.


MCFARLAND, USA (2015)

Unul dintre lucrurile care mă emoţionează tare-tare în viaţa asta sunt victoriile sportive CE.

În 1987, şapte elevi de liceu dintr-un orăşel sărac-sărac, McFarland, cu populaţie preponderent de origine hispanică, au venit de nicăieri şi au devenit cei mai buni alergători din California.
Jim White (numele său e iniţial motiv de glume în „lumea mexicană” şi se transformă repede în „Blanco”), interpretat de Kevin Costner, e un antrenor de fotbal (american), cu un temperament din cauza căruia este concediat destul de des.
Împreună cu cei doi copii şi cu soţia (Maria Bello), Jim ajunge, fără nici un pic de tragere de inimă în acest colţ al Americii, McFarland.
Fără experienţă într-ale alergării, el intuieşte talentul ce se ascunde în câţiva elevi de-ai săi şi formează o echipă de cross country (alergare pe teren variat/accidentat).
Antrenorul Jim se implică trup şi suflet în proiect, nu numai ca strategii de pregătire - eforturile de a ţine echipa unită şi de a-l determina pe fiecare membru în parte să nu renunţe sunt exemplare.

Filmul McFarland, USA conţine numeroase momente emoţionante – de la prima întâlnire cu oceanul a membrilor echipei la fiecare succes, culminând cu cel final.
Şi cu povestea de viaţă de „după” a fiecărui membru al echipei.

Chiar dacă deznodământul e cunoscut, eu tot m-am trezit cu vreo două lacrimi... de bucurie, la sfârşit.
Recomand filmul tuturor iubitorilor de sport adevărat, de competiţie sportivă curată, cu pasiune. Recomand filmul tuturor iubitorilor de poveşti de viaţă. Şi nu numai lor!

Adevăratul Jim White


McFarland, USA este o producţie a studiourilor Disney şi reprezintă ecranizarea cărţii scrise de Christopher Cleveland, lansată în 2014.
Faţă de povestea reală, scenariştii şi-au permis unele devieri, pe care vă invit să le citiţi AICI.


BELLE (2013)

Suntem obişnuiţi să-i vedem pe negri, în filmele cu acţiunea plasată în secolul al XVIII-lea, exclusiv ca sclavi. De aceea, în Belle 2013, poate părea foarte ciudat (sau interesant) să admiri o fată afro-americană (mulatră) îmbrăcată în haine elegante de epocă.

În Anglia secolului al XVIII-lea, Dido Elizabeth Belle (talentata Gugu Mbatha-Raw), este fiica unui amiral din Marina Regală Britanică (Matthew Goode) și a unei femei de culoare.
Bărbatul şi-a recunoscut legal fata şi, mai mult decât atât, i-a lăsat moştenire o sumă impresionantă de bani.

Belle a fost crescută de stră-unchiul ei (Tom Wilkinson), omul cu cea mai înaltă funcţie în Justiţia vremii, și de soția lui (Emily Watson).



Dacă nu ai avea idee că este o poveste adevărată, ai zice că scenariştii au făcut tot posibilul ca să împingă lucrurile spre dramatism. Cu atât mai mult, faptul că e o poveste reală face totul mai impresionant. Cu adevărat impresionant!
Inclusiv povestea de dragoste. Ca un fel basm - numai că ea e cea bogată şi el e sărac şi trebuie acceptat de familie.

„...încetaţi să judecaţi lumea în baza unei ierarhii şi începeţi să-i vedeţi pe oameni ca pe oameni. Fiinţe omeneşti care gândesc şi simt exact la fel ca voi.
(...) mătuşa mea ambiţioasă, care crede că bogăţia şi reputaţia sunt pilonii fericirii şi dispreţuieşte dragostea de parcă ar fi creaţia diavolului!”.

Dincolo de poveşti, Belle 2013 abordează, în primul rând, probleme de ordin social.
De-a lungul vieţii, Belle se confruntă cu numeroase dificultăţi din pricina culorii pielii. De exemplu, nu i se permite să se alăture familiei la evenimentele sociale.
Chiar dacă nu era „nici albă, nici neagră”, Belle s-a simţit mereu de partea sclavilor. Un loc important în Belle 2013 îl ocupă „Cazul Zong”, considerat un pas înainte în abolirea sclaviei.

„Legile care ne permit să înjosim natura umană nu sunt legi. Sunt cadre juridice care încurajează crimele.”

În alte roluri îi puteţi urmări pe Miranda Richardson şi Penelope Wilton (Downton Abbey).
Regizoarea Belle 2013, Amma Asante, are – la rându-i – origini africane.


X+Y / A BRILLIANT YOUNG MIND (2014)

Un film căruia rottentomatoes îi acordă 100% este extrem de rar, iar X+Y/A Brilliant Young Mind reprezintă excepţia care confirmă regula.
O sensibilitate şi nişte trăiri care te străbat şi vibrează în cele 100 de minute ale fimului.

Sally Hawkins face un rol de pus în ramă în rolul mamei unui băiat cu autism/Asperger – de altfel, o recomandă nominalizarea la Oscar (pentru Blue Jasmine, 2013) şi Globul de Aur, pentru Happy-Go-Lucky, 2008.
Sacrificiile lui Julie în calitate de mamă par că nu au limite.


Asa Butterfield este Nathan, un băiat închis în lumea lui, în care numai numerele-i sunt prieteni. Rezolvă probleme matematice complicate şi deţine capacităţi sinestezice - citiţi cartea M-am născut într-o zi albastră, pentru a înţelege mai bine lumea acestor oameni speciali.
Ca şi în McFarland, USA, în X+Y avem de-a face tot cu o competiţie şi cu depăşirea limitelor. Numai că acum vorbim de partea strict intelectuală. Nathan se pregăteşte pentru a participa la Olimpiada Internaţională de Matematică.

Prietenia dintre Nathan şi profesorul Martin Humphreys (Rafe Spall), care suferă de scleroză multiplă (scleroză în plăci), este şi ea specială. Dar ce nu e special în X+Y...?
În X+Y avem şi dragoste! Atât matură, cât şi adolescentină.

Filmul este inspirat dintr-un documentar, „Beautiful Young Minds” (2007), care urmăreşte procesul de selecţie şi antrenament al echipei britanice care a participat la Olimpiada Internaţională de Matematică din 2006.


SIDEWAYS / IN VINO VERITAS (2004)

Da, e un film cu vin. Bun de tot.
Însă cred că îţi trebuie o anumită dispoziţie pentru vizionare. Căci Sideways are nişte tristeţi... Paul Giamatti emană un pesimism...
Iar ceea ce trăieşte personajul său – om cu sensibilităţile lui, interiorizat şi cu picioarele (prea bine) înfipte în pământ – în comparaţie cu toate năzdrăvăniile prietenului său... ufff, cât de nedreaptă e viaţa uneori!

Staţi aşa! Că Sideways nu e deprimant – dacă asta se înţelege de mai sus.
Cele două personaje feminine, pline de viaţă, Maya (Virginia Madsen) şi Stephanie (Sandra Oh), înghiţiturile zdravene de vin, bucăţelele de umor şi FINALUL fac din Sideways un film cu o savoare nemaipomenită. Sau rar pomenită.
În momentul producerii Sideways, Sandra Oh era soţia scenaristului şi regizorului Alexander Payne (autorul About Schmidt, printre altele).

Pe scurt, doi prieteni (Paul Giamatti şi Thomas Haden Church) pleacă într-o excursie, în Ţara Vinului din California, în ultima săptămână de burlăcie a unuia dintre ei.

Sideways are un Oscar pentru scenariu adaptat (după romanul lui Rex Pickett) şi nominalizări pentru cel mai bun film, regie (Alexander Payne) plus pentru rolurile secundare ale Virginiei Madsen şi Thomas Haden Church.
În ceea ce priveşte Globurile de Aur, Sideways a primit două statuete – pentru scenariu adaptat şi pentru Cel mai bun film Comedie/Muzical. Paul Giamatti, Virginia Madsen, Thomas Haden Church şi Alexander Payne au fost de asemenea nominalizaţi.
Sideways şi-a înscris în palmares şi un BAFTA, tot pentru scenariu adaptat.


Filmul clasic - LOVE IN THE AFTERNOON / DRAGOSTE DE DUPĂ-AMIAZĂ (1957)

Audrey Hepburn e o dulcică şi jumătate!
Nu ştiu cum s-a făcut în cariera ei de Audrey a lucrat în dese rânduri cu parteneri (mult) în vârstă – îmi vin în minte, pe moment, Fred Astaire în Funny Face (1957) - ah, Parisul!, Cary Grant în Charade (1963) sau Rex Harrison în My Fair Lady (1964).

Acum, pentru comedia romantică Love in the Afternoon, partener pe ecran îi este Gary Cooper. Don Juan-ul Frank (Gary Cooper) este ţinta unui detectiv (Maurice Chevalier), angajat de soţul suspicios al unei femei să afle dacă are o aventură cu aceasta. Întâlnirea dintre Frank şi o fată simpatică şi misterioasă (Audrey Hepburn), întorsăturile de situaţie care apar de aici şi replicile încărcate de umor fac din Love in the Afternoon un film agreabil, numa’ bun pentru o după-amiază de bună dispoziţie.


Audrey Hepburn şi Maurice Chevalier au fost nominalizaţi la Globul de Aur pentru rolurile lor, iar Love in the Afternoon – pentru Cel mai bun film Muzical/Comedie.


Mici-mari dezamăgiri

Hai, fie. O excepţie. Două. Trei.

5 to 7 / Iubire de după-amiază (2014)

5 to 7 is an adorable, funny and touching romantic comedy, but requires an open mind in order to enjoy it.”

Într-adevăr, trebuie să treci peste anumite prejudecăţi.
5 to 7 nu ridică în slăvi adulterul, îl aduce în faţa spectatorului cu justificarea... lumii moderne.

Am citit multe lucruri frumoase despre emoţiile din 5 to 7 şi mă aşteptam la o poveste de dragoste (neconvenţională) cu implicaţii psihologice. Mă aşteptam să-mi trezească mai multe sentimente; am impresia că 5 to 7 a fost făcut doar pentru a extrage emoţia cu tot dinadinsul. Pe mine una dragostea dintre Brian şi Arielle m-a lăsat (cam) rece. Fiindcă nu m-am putut transpune în pielea măcar a unuia dintre personaje.
Nu nu am simţit magia... completă. A fost ceva care nu s-a legat; la fel ca în cartea Oscar şi Tanti Roz a lui Eric Emmanuel Schmitt.
Criticii au apreciat eforturile celor implicaţi – în fine, poate nu am avut eu starea necesară pentru 5 to 7... că romantică m-aş putea declara. Iar pasajul de mai jos e foooarte romantic:

„Cred că există două forţe pe Pământ cu care n-ai vrea să-ţi măsori puterile. Una e Mama Natură. Cealaltă este iubirea.”

Ce mi-a plăcut, totuşi (că altfel nu mă uitam la film), este că 5 to 7 încearcă să se menţină REALIST, inclusiv cu finalul.

Brian (Anton Yelchin), un romancier aspirant, o întâlneşte pe franţuzoiaca Arielle (Bérénice Marlohe). Femeia este implicată într-un mariaj deschis cu un diplomat (Lambert Wilson). Aşa că cei doi amorezi nu se pot întâlni decât de la ora 5 la 7 după-amiaza.

Chiar dacă tentaţia „film în dulcele stil clasic” spunea multe la început... nu-i ajunge lui Brief Encounter nici la degetul mic – şi acolo este o poveste de dragoste îngrădită de statutul conjugal; dar spusă cu (mai multă) artă.
Nu se compară nici cu sus-menţionatul Dragoste de după-amiază, de la care s-a inspirat pentru titlul în limba română.
Mă rog... o să uit repede de dragostea asta de după-amiază a lui Brian şi Arielle.
Anton Yelchin intră bine în rol; Yelchin oricum îmi place la nebunie! De la Charlie Bartlett (2007) la Like Crazy (2011) şi recentul Rudderless, actorul născut în URSS/Rusia abordează cu fineţe o serie de personaje, mai mult sau mai puţin trăsnite.
Părinţii lui Brian sunt interpretaţi de Glenn Close şi Frank Langella; în alt rol, Eric Stoltz.

Cum arta e subiectivă, vă las pe voi să vă daţi cu părerea.



The Longest Ride / Cel mai lung drum (2015)

Un clasic Nicholas Sparks.
Cărţile lui romantice au milioane de cititori în întreaga lume, iar The Longest Ride este a zecea lui creaţie literară (?) transpusă pe marele ecran.
Începutul a fost Messaje in a Bottle (1999, cu Kevin Costner şi Robin Wright), iar The Notebook (2004) e nemuritor.

În The Longest Ride sunt două poveşti de dragoste, despărţite de timp. Prima este între „călăreţul de tauri” Luke (Scott Eastwood, cel mai tânăr copil al lui Clint Eastwood) şi studenta Sophia (Britt Robertson). Destinul lor se întrepătrunde cu cel al lui Ira (Alan Alda). Prin intermediul unor scrisori, tinerii află povestea acestuia, măcinată de al Doilea Război Mondial. În rolul tinerei soţii a lui Ira apare Oona Chaplin – nepoata lui Charlie Chaplin.


 
...dar The Longest Ride nu are profunzime. Singurul lucru care, poate, îl ridică este prezenţa lui Alan Alda.


Aloha (2015)

Aloha 2015 are un scenariu incoerent, nu prea se încheagă nicio poveste: cea a... salvatorului omenirii (daaa... pentru cine crede), nu e credibilă nici povestea de dragoste cu năbădăi, nici viaţa de familie a fostei iubite, nici ce a realizat în aşa-zisa carieră marele specialist, masculul filmului; personajele sunt stereotipe. Cam atât.
Păcat de regizor (Cameron Crowe – Almost Famous, Jerry Maguire) şi de distribuţie: Bradley Cooper, Emma Stone, Rachel McAdams, Bill Murray, John Krasinski, Alec Baldwin.
 


Un antreprenor militar se întoarce în Hawaii. Fosta lui iubită este căsătorită, dar o întâlneşte pe (aparent) băţoasa şi carierista desemnată să îl supravegheze, din partea Forțelor Aeriene.

Filmului i s-a reproşat, printre alte sute, faptul că lipsesc nativi din Hawaii.
Apropo, ştiaţi că şi Lauren Graham s-a născut în Hawaii? Doar s-a născut... că după nu a mai avut nicio treabă pe acolo.


*Grupaje de filme pe blog:

3 filme franţuzeşti – Deux jours, une nuit (cu Marion Cotillard), Jeune & jolie, Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu?

Trei poveşti despre Cronicile din Narnia, Zidul Berlinului şi reality show - Shadowlands (1993), Good Bye Lenin (2003), Cinema Verite (2011)


Foto deschidere: „Belle 2013”, protagoniştii Gugu Mbatha-Raw şi Sam Reid.


La CARMEN găsiţi alte recomandări.
Related Posts Plugin for

WordPress, Blogger...

6 comentarii:

  1. Wow, ce selectie! Dar stiu ca vizionezi, nu gluma, eu de-abia ma adun prin weekend sa vad cate unul in mai multe etape. Cred ca voi incepe cu filmul de epoca, despre Belle, pare o poveste cu adevarat interesanta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei... nici mie timpul nu mi-e prieten - pentru selecţia de mai sus mi-au trebuit câteva săptămâni - cu pauze, cu vizionări în etape. Pe mine la Belle m-a surprins (nu m-am abţinut şi am căutat informaţii, chiar în timpul filmului) prin faptul că e o poveste reală.
      Acum, depinde de gusturi - dar poate mai găseşti măcar unul din această listă care să te atragă.
      Mulţumesc pentru comentariu,
      Ioana

      Ștergere
  2. Dintre filmele mentionate de tine am vazut:

    -Belle, anul trecut, mi-a placut dar nu foarte tare. Cred ca dupa trailer m-am asteptat la mai mult.
    -X+Y -interesant, imi place cum joaca pustiul.
    -The Longest Ride, care chiar mi-a placut, culmea, m-a impresionat, cred ca am si varsat vreo 2 lacrimi la final :))
    -Aloha, din care nu prea am inteles mare lucru, adica unde a vrut sa duca, vorba ta, incoerent per-ansamblu.

    In rest, am vazut foooarte putine filme vara asta si cred ca nici macar unul despre care sa pot spune ca mi-a placut la maxim.
    Am mai vazut: Far from the Madding Crowd (simpatic, dar nu de nota 10) si A Little Chaos (mi-au placut actorii, dar modul in care a fost realizat l-am gasit cam ciudat).

    Astept sa vina vremea racoroasa sa petrec mai mult timp in casa :p
    Vizionari cat mai placute in continuare ;)!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu "descopăr" mai târziu anumite filme, dar şi când le descopăr pe cele care mă emoţionează... Asta apropo de „Belle".
      The Longest Ride nu m-a impresionat cine ştie ce, pentru că m-am obişnuit cu „modelul Nicholas Sparks". A început să se repete cu anumite chestiuni; i-am citit aproape toate cărţile - la un moment dat erau „terapie pentru răceală", pe bune. Am văzut toate filmele după cărţile lui... dar cred că am ajuns la o limită.

      Nici eu nu văd filme cu carul - pentru selecţia de mai sus au fost necesare nişte multe săptămâni. Îmi place să le adun însă în grupaje tematice... să îmi amintesc în această formă de cele care mi-au adus ceva.
      Abia aştept să citesc şi un nou grupaj de-al tău; acum caut Far from the Madding Crowd (am încredere în gusturile tale); cât priveşte A Little Chaos, l-am început, nu l-am terminat - a venit ceva mai „strong" peste.

      Hmmm... eu vreau să stau cât mai mult afară - în Bucureşti a fost o săptămână cu 20 de grade ziua şi m-am simţit ca un leu în cuşcă!

      Ioana

      Ștergere
  3. Am vazut si eu anul asta Belle, mai exact nu stiu si ar mai fi cateva filme pe care mi le-am notat si sper sa scriu despre ele pe blog. Mi-a placut! :)

    RăspundețiȘtergere