Pagini

Despre SPORT şi altele



Ce înseamnă ALTELE?
  

În afara călătoriilor (Călătorii de poveste), cărţilor (Poveşti despre cărţi), filmelor (ARTICOLUL GENERAL de la categoria Filme) şi serialelor (Povestea serialelor), mai sunt câteva lucruri pe lumea asta despre care îmi place să vorbesc.

(imediat după link-urile de mai jos, puteţi citi despre ce este vorba)

Telenovela căutării unei... telenovele
Ole Einar Bjoerndalen - (Super) eroul Jocurilor Olimpice
Parcul Tineretului: Cum am ratat o alergare, dar am castigat o plimbare de neuitat
1 (2013). O istorie in imagini a FORMULEI 1 la limita supravietuirii
Cum a fost de Paşte în Parcul Tineretului ☺ Şi puţin în Herăstrău 
Europenele de gimnastică. Prolog. Cu drag, despre
gimnastică 
Europenele de gimnastică. Calificări senioare, echipe junioare. Şansele României 
Europenele de gimnastică. AUR!
☻Europenele de gimnastică. Epilog 
Parcul Tineretului. Şoc şi groază la alergare!
Colin Beavan - No Impact Man. Ce poţi face TU pentru mediu?
D'ale vacanţei. Lacul Cişmigiu – Cu barca după ora 20
☻Turul Franţei, mon amour
The Flying Scotsman/Scoţianul zburător (2006, cu Jonny Lee Miller). Ciclism şi depresie
Alergare în Parcul Tineretului versus alergare în Parcul IOR
☻100
Recomandarea lunii octombrie – Mondialele de gimnastica
Mondialele de gimnastica – Succes in finala pe echipe!
Mondialele de gimnastica – Echipa feminina aproape de bronz. Dar...
Mondialele de gimnastica – Larisa, mulţumim şi te iubim!
Mondialele de gimnastica – Larisa de argint
Fetita care nu zambea niciodata - Lola Lafon. Despre Nadia Comaneci si Romania dinainte de 1989



...De data aceasta, în Parcul Carol (Libertăţii) din Bucureşti.


 

Am mai trecut...
O poezie creaţie proprie :)






În 2014, echipa feminină de gimnastică a României era campioană europeană. În 2016, echipa feminină de gimnastică a României rata calificarea la Jocurile Olimpice.

De unde căderea în prăpastie? Cum? 
*Vă invit şi la o „compilaţie” de declaraţii/comentarii plus un pic de istorie olimpică românească.



În primul rând, am câteva PASIUNI, ce fac parte din stilul meu de viaţă.

Habar nu am de ce îmi trece prin cap la ora asta tocmai ceaiul verde, ca prim punct. Probabil fiindcă tocmai l-am băut...
Nu îmi plăcea la început gustul şi mă lua şi ameţeala. Gustul (meu) s-a cizelat între timp – acum, aroma aspră, dulceagă, parfumată, după caz, mă face să plutesc. La figurat!! 
Iar beneficiile ceaiului verde sunt enorme pentru sănătate.




Există o multitudine de soiuri de ceai verde, în funcţie de regiune, cules, fermentare... Nu îmi plac aromele adăugate şi nici combinaţiile între ceaiurile verzi. Şi prefer să îl beau simplu... fără lămâie sau alte alea, doar cu un pic de dulce alături. Şi, neapărat, nu la plic! Fiindcă îşi pierde din savoare.
O să încropesc un articol despre subiect, că mi-e drag. Timp să fie...

Preţuiesc mediul înconjurător din convingere (nu în vreo organizaţie), nu pentru că „e la modă”. Reciclez cât pot eu de mult, am grijă să nu fac prea multă risipă.
De aceea, cartea No impact man (Ce poţi face TU pentru mediu?) a avut un IMPACT imens asupra mea.

O altă PASIUNE, deloc de neglijat, este SPORTUL.

Mă uit la sport la televizor (în ultimii ani am rămas doar cu gimnastica şi Jocurile Olimpice - mai multe, în articolul dedicat lui Ole Einar Bjoerndalen: Ole Einar Bjoerndalen - Primul (super)erou al Jocurilor Olimpice 2014.
ŞI TURUL FRANŢEI!
Fac loc, cam rar, şi altor sporturi, gen tenis, scrimă, patinaj artistic, handbal.
Ajung, pe viu, la competiţiile de gimnastică, atunci când se organizează în Bucureşti.

Eiiii... şi am fost cândva, acum o mie şi mai bine de ani, jurnalist sportiv, pe partea de GIMNASTICĂ în general.
De aceea, mi-am şi permis să abordez Campionatele Europene de gimnastică 2014. În prolog (Europenele de gimnastică 2014. Prolog. Cu drag, despre gimnastică) am vorbit despre primii paşi în ceea ce avea să devină PASIUNEA pentru gimnastică - amintiri cu Daniela Silivaş şi echipa de aur din 1987, cu Lavinia Miloşovici, Simona Amânar, Gina Gogean.
Au urmat POVEŞTILE despre şansele echipei României la CE 2014 (Europenele de gimnastică 2014. Calificări senioare, echipe junioare. Şansele României) şi mult-râvnitul AUR la echipe (Europenele de gimnastică 2014. AUR!), cu cele cinci eroine, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Andreea Munteanu, Ştefania Stănilă şi Silvia Zarzu.


Epilogul meu (Europenele de gimnastică 2014. Epilog) a subliniat încă o dată spendida evoluţie de la Sofia a Larisei Iordache.

A face mişcare ori a mânca sănătos 100% din timp la modul obsesiv nu mi se potriveşte. O fac de plăcere. Fiindcă am constatat că îmi plac anumite tipuri de mâncăruri în detrimentul altora. Şi asta dinanite de „moda” cu mâncatul sănătos şi ca la carte.
Ţin minte că într-o seară i-am spus mamei (nu aveam mai mult de 15 ani), nu mai ţin minte în ce context, că „prefer să rod o legătură de pătrunjel, să fie cât mai multă verdeaţă”; ceva de genul ăsta.

Alerg în parc (Cum am ratat o alergare...), încerc să mă hrănesc cu produse cât mai puţin procesate.


Micile mele iritări

First of all, MINCIUNA şi IPOCRIZIA.
Nu ştii ce şi în ce să mai crezi. Majoritatea lucrurilor din lumea asta au în spate interese. Care înseamnă, la capătul lanţului, BANI.
Lumea actuală trăieşte pentru bani. Doar atât. DE CE? Să câştigi mai mult pentru ce? Ca să îşi doreşti după aceea MAI MULT? Să te îndepărtezi de oameni? De emoţii?
(Citiţi cartea lui Colin Beavan şi o să vedeţi cum a reuşit el nu numai să salveze o părticică din mediul înconjurător, dar şi să se dedice celor apropiaţi MAI MULT.)

Sentimentele se mecanizează, o dată cu apariţia diferitelor reţele sociale, de distribuire a diverselor evenimente din viaţa privată, o dată cu apariţia emoticon-urilor.



Reţelele sociale nu ne lasă să ne trăim viaţa faţă în faţă. Să socializăm faţă în faţă.
Ce fac alţii tinde să devină atât de important, încât ne sugrumă ca oameni.
Timpul petrecut în faţa calculatorului nu se compară cu cel petrecut în NATURĂ. Eu una uit că există şi o altă viaţă în afara foşnetului frunzelor din copaci, murmurului unui râu - din atâta VERDE.

Eu una când e un pic de soare, dar să nu explodeze la peste 27 de grade, mă mănâncă picioarele să stau toată ziua afară.
De obicei, o iau la ture plimbăreţe prin Parcul Tineretului şi vecinul „Carol”. Primului i-am dedicat deja trei materiale, cu referire directă la alergare (Cum am ratat o alergare..., Cum a fost de Paşte în Tineretului şi Şoc şi groază la alergare!).
Dar nu uit, mai răruţ , nici de primul parc din viaţa mea, Cişmigiu (Lacul Cişmigiu – Cu barca după ora 20).

Ne îngropăm în COMODITATE şi FACIL când vine vorba despre mediul în care trăim. Citiţi mai mult în articolul despre cartea No Impact Man, că nu vreau să mă lungesc aici.

Comunicarea superficială, prin maşinării, mă sperie. Distruge sensibilitatea.
Vrei să faci în viaţa asta cât mai multe, să comunici cu mulţi.
Multe dintre lucrurile la care te înhami devin superficiale.

Viteza în care se trăieşte îţi oferă puţin timp spre deloc să te bucuri cu adevărat. Să ai timp să respiri ceea ce ai trăit.

Avem nevoie de mai mult timp cu FAMILIA, dar FAŢĂ ÎN FAŢĂ. Şi fără telefon! Fără joculeţe care de care mai de strategie, fără Facebook la îndemână!

Mai dau şi eu LIKE-URI, la articole/imagini despre călătorii, cărţi, Turul Franţei , filme, poate seriale, fotografii din natură, mai vechi sau mai noi, în general la ce îmi face plăcere.
Dar NU la citate motivaţionale!
Viaţa e făcută să fie trăită, nu filosofată! Cineva a simţit la un moment dat ceva, nu trebuie să simţim TOŢI la fel!
Vreau să am timp să trăiesc, să SIMT eu!
Să mergi cu turma pare că a devenit iarăşi un must – căci altfel eşti exclus. Şi începe să devină dificil spre imposibil să îţi faci un grupuleţ al tău, căci mulţi se vor lăsa dominaţi de ideea că trebuie să evadeze – din teama de nu rămâne pe dinafară. De a nu îşi duce existenţa în singurătate.
Începem să devenim toţi la fel???

TREBUIE să ne adaptăm acestui stil de viaţă tehnologizat, mecanizat?

Ne modelăm în stil roboţei? Trebuie să vină roboţi de-adevărarelea ca să ne dăm seama ce înseamnă cu adevărat sentimentele? Aşa, ca în Robot & Frank (Recomandarea lunii iunie).

Înţeleg că trebuie să dai like-uri unor postări ale mai multor oameni de care vrei să te apropii...
Like-ul pare în societatea modernă măsura lucrurilor, aşa punem noi cărămidă după cărămidă la etichetarea succesului...
Dependenţa de like-uri e demenţială.

Trăim în epoca miraculoasă a like-urilor.

Reţele sociale se încing. Stăm şi butonăm un calculator, un laptop, o tabletă, un telefon şi suntem, de fapt, SINGURI, comunicând cu alţii. Dăm like-uri nenumărate la prieteni (destui virtuali), primim like-uri şi uite de unde a răsărit satisfacţia!

Şi mă întorc la IPOCRIZIE. La „în ce să mai crezi?”. Cine ţi-e cu adevărat apropiat? Fiecare apropiere între oameni se bazează pe interes; însă cât de MARE este acest interes???

Oooo... dar sunt şi eu ipocrită. Folosesc Facebook-ul. Pentru promovare. Dar, sincer, pentru mine e mai important că omul intră şi vede ce am scris decât să dea cu like-ul şi să treacă mai departe. Către alt like.



Mda, şi „succesul” înseamnă cât mai mulţi „prieteni” pe Facebook!

De ce lumea se îndreaptă spre EXTERIOR (ce se vede) decât spre INTERIOR (ce simte cu adevărat)?

Tot legat de partea tehnică a vieţii, care ne acaparează treptat, fenomenul tabletelor la copiii de la 3-4 ani încolo - dacă nu şi mai devreme - mă îngrozeşte!
Aşa e la modă???
Să ia cineva moda asta şi s-o tragă de mânecă! Ba nu, de picioare, ca să cadă repede în nas!
MARŞ LA JOACĂ!
Lumea modernă a inventat o metodă... mă scuzaţi... tâmpită pentru a nu fi deranjată prea tare de ţânci, pentru ca aceştia să stea locului – televizorul şi tabletele/calculatoarele. Ce urmează? Bănuiesc că tot ceva care să-i ţintuiască locului pe copii şi adolescenţi. Să facă gropi cât mai adânci în scaune.

Facem tot felul de credite, ca să trăim, chipurile!, mai bine. Mda, cu stresul că trebuie să plătim rată după rată, că nu mai avem cu ce...

Am citit de curând două cărţi - poveşti adevărate - în care oameni obişnuiţi au realizat CEVA DEOSEBIT şi prin asta au devenit mai buni.
Au dat cu tifla societăţii de consum, s-au detaşat de vieţile lor „monotone şi teleghidate”.

VIAŢA e mai simplă când ai puţin – asta „spun”, într-un fel sau altul, atât Cerere în călătorie, cât şi No Impact Man.

***
Avem tendinţa de a urmări lucruri, fenomene, evenimente din viaţă cât mai ŞOCANTE. Avem tendinţa să fim noi înşine şocanţi – în spiritul de turmă despre care am pomenit ceva mai devreme??!!?
Am pus şi eu o postare cu un titlu (doar titlul!!!) exagerat, şi am acumulat rapid (din fericire pentru mine, din nefericire pentru IDEE) muuulte vizionări – pentru cât de mic e blogul ăsta: Şoc şi groază la alergare! se cheamă articolul.

De ce atât de multă lume savurează activitatea altora, mă refer aici la actori/vedete de toate tipurile, de ce multă lume este atât de atentă la ceea ce fac alţii?
Câte studii psihologice nu s-au realizat pe această temă...



Prostia scoasă cât mai în faţă, ridicată la cel mai înalt rang.
Oamenii inteligenţi şi care au realizat CEVA nu sunt cunoscuţi; în schimb, păţaniile lu’ Bianca sunt peste tot!...
Decât asta mă scoate din minţi.

În ultimii ani, am ignorat aproape în totalitate televizorul.
În România, TV-ul e un sport ce presupune interesul pentru vieţile altora, can-can-uri cu vedete de un leu, că doi e prea mult; să facem orice să stoarcem lacrimi!
Şi breaking news pe bandă rulantă! A dat un strop de ploaie? Dă cu reportaje, din orice loc misterios din ţară!

Toată lumea e cu bârfele şi, da, să nu uit, cu reality show-urile dintre cele mai trăsnite şi mai şocantenu mă refer aici la posturile de filme sau documentare!

La reclame nu mă mai uit/ascult de un car de ani.

E un stil de viaţă pe care l-am adoptat treptat. Adaptat la ideea de a eficientiza timpul. Poate mi se trage şi de la serialul Six Feet Under (Serialul care te învaţă să trăieşti); a început să mi se pară multe chestii pierdere de vreme şi le-am eliminat atât cât mi-a stat în putinţă.

Revenind la Facebook şi la TIMP: Facebook-ul mi se pare cel mai mâncător de timp azi; chiar dacă, aşa cum am zis mai sus, îl folosesc pentru promovarea BLOGULUI, tot am impresia că secundele mi se duc în pustiu…

Mă irită de mor SUPERFICIALITATEA din ce în ce mai mare a oamenilor, care se vede mai ales în gusturile tv/de filme şi seriale.

Răutatea, egoismul sunt accentuate.
Relaţiile dintre oameni se destramă foarte uşor. Din pricina pierderii răbdării.

***

Am văzut miliarde de hârtii, resturi menajere aruncate lângă coşul de gunoi în cazul în care acesta nu era îndesat.
Cel mai scârbos e când vrei să te aşezi pe o bancă situată în apropierea unui coş de gunoi şi dai de mizerie d-asta pe ea – câh!!!

Sunt oameni care aruncă hârtii ori PET-uri pe jos, la întâmplare (am întâlnit chiar în faţa mea, punând la socoteală şi cartela de metrou!), fix la 20 de centimetri de recipientul pus acolo special să îl umpli cu aşa ceva.

Nu mai POVESTESC despre mizeria pe care o întâlnesc pe unele trasee montane - respectul faţă de natură se presupune că ar trebui să existe PE MUNTE.
Râurile şi, parţial, lacurile sunt sufocate de plastic. Lacul Vidraru, chiar lângă baraj, este un exemplu elocvent.

Colegul meu de apartament stă câteodată, amuzat-dezgustat, şi face inventarul tuturor obiectelor care nu se degradează decât în zeci/sute de ani de pe cărările pe care le-am dori DOAR înverzite„Avem aşa: o bere X, o apă minerală, o gumă de mestecat, un ambalaj de biscuite Y, un pachet de ţigări Z”.
Gunoaiele devin ele însăle MUNŢI! Uite-aşa va creşte altitudinea în ţara noastră!
Vreau să mă bucur de tot ceea ce-mi oferă muntele (aer, apă de izvor, verde, miros proaspăt de pământ şi iarbă), nu să mă îngreţoşez!

Stai, frăţioare, în cutia ta de chibrituri dacă nu eşti în stare să respecţi NATURA!!! (traducere: dacă eşti nesimţit)
Cât de greu e să aştepţi să întâlneşti un coş de gunoi? Dacă te-ai chinuit (vorba vine!) să cari un aliment/un recipient de apă, ce te doare să îl duci înapoi GOL?

***

MĂ IRITĂ oamenii pe care poartă îmbrăcăminte (de obicei strâmtă) şi/sau încălţăminte sport scumpă, cu lănţoaiele pe afară, şi care nu par (ca să fiu draguţă) a avea vreo treabă cu sportul! – se vede pe ei, nu cred că trebuie să explic în detaliu.
Sunt atâţia cei care chiar practică o anumită formă de mişcare sau mai multe forme, nu la modul profesionist, care nu îşi permit „echipamentul” unor specimene care e clar că n-o să calce pe sala de sport, să alerge cu pantofii ăia de sport sau cu echipamentul ăla în veci! Aşa le e lor mai comod...
Sigur, nu e cea mai mare nedreptate din lume, însă e una dintre ele.
Important e să faci sport, în definitiv, să te simţi bine, să nu cazi din cauza adidaşilor şi să nu te strângă tricoul.


Bineînţeles că fotografia de deschidere nu putea fi decât din Parcul Tineretului ☺
Related Posts Plugin for 

WordPress, Blogger...



Poveştile mele,
iulie 2014

2 comentarii:

  1. Ma regasesc in mare parte in tot ceea ce spui.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că mai există oameni care gândesc la fel ca mine, în lumea asta materialistă şi din ce în ce mai rece...
      Ioana

      Ștergere