A Patch of Blue (1965, cu Sidney Poitier). Omenie şi prietenie

Într-o poveste ce presară elemente din basmul „Cenuşăreasa” şi din filmul super-tragic Precious (de peste muuulţi ani, 2009), Selina e o fată super-sensibilă de aproape 18 ani, OARBĂ.

Ea trăieşte într-un apartament minuscul împreună cu mama şi bunicul ei - în fapt, o singură cameră, fără uşi despărţitoare. Ai crede că cei doi au grijă de ea şi o susţin pentru a-şi depăşi condiţia, pentru a nu se simţi altfel.

Din contră.

Selina face tot ce ţine de treabă în casă, nu a mers la şcoală (fiindcă nu a interesat pe nimeni subiectul), bunicul e un mare beţiv. Însă acesta îi mai ia apărarea fetei - în faţa mamei - când nu are minţile înecate de băutură.

Iar mama ei este... cea din cauza căreia Selina trăieşte cu HANDICAPUL orbirii. Rose-Ann, căci despre ea vorbim, e prostituată şi îşi aduce clienţii direct acasă. Pe când avea 5 ani, Selina s-a aflat în mijlocul unei dispute dintre mama şi tatăl ei - recent întors din război, acesta şi-a surprins nevasta cu un un alt bărbat. Rose-Ann a apucat o sticlă cu o substanţă (filmul nu e clar în privinţa substanţei; se pare că a fost ceva acid). Sticla nu l-a nimerit pe tată - a ricoşat direct în ochii fetiţei. În prezent, cicatricele din jurul ochilor Selinei sunt vizibile.

Femeia, Rose-Ann, îşi tratează copilul ca pe ultimul gunoi. Unde mai pui că, nu cu mult timp în urmă, Selina a fost violată de unul dintre clienţii mamei!!!

Până aici, tristeţe la superlativ. Însă nu o vezi pe fată plângând ori lamentându-se. Ba, pare că radiază de optimism, are o veselie - interioară şi exterioară - pe care mulţi oameni „normali” nu ar şti unde să o găsească.

VINE ŞI LUMINA!

De curând, Selina a (re)descoperit parcul din apropierea casei.

Dusă acolo de „angajatorul” ei - înşiră mărgele pe aţă-, Selina îşi pune o pătură sub un copac şi se apucă de treabă. Până când binevoieşte să o ia de acolo bunicul ei. Dacă binevoieşte, dacă nu uită pur şi simplu - uneori o lasă în ploaie ori mult după lăsarea întunericului.

Pe lângă copacul ei se întâmplă să treacă un tânăr, Gordon (Sidney Poitier). Omul intră în vorbă cu Selina, îi află încet-încet povestea tristă - ea, atât de neştiutoare în ale lumii, nici nu îşi dă seama cât de TRISTĂ e viaţa ei pentru cei din afară.

Gordon îi face cunoştinţă Selinei cu „evenimente” mărunte - băutul unui suc de ananas, o masă în oraş, mersul la cumpărături, oprirea circulaţiei (adică traversarea străzii la semafor), discurile şi pick up-ul - care pentru tânără reprezintă adevărate bucurii ale vieţii.

Relaţie inter-rasială în anii '60

Gordon nu are aceeaşi culoare a pielii cu Selina. E NEGRU!

Dar are condiţii de viaţă de zece ori mai bune decât ale Selinei în cămăruţa pe care o împarte cu încă doi oameni.

Dar Selina nu are habar de culoarea pielii; şi când ştie, nu-i pasă.

Filmul are marea calitate de a nu cădea în patetic, în melancolie absurdă.

Vă asigur că nu am dezvăluit decât o mică-mică parte din acţiunea filmului.

Regizorul a preferat să lase FINALUL DESCHIS.

ECRANIZARE

Scenariul are la bază o carte scrisă în 1961 de AUSTRALIANA Elizabeth Kata. Din câte am citit eu, s-a mai deviat de la paginile scrise pe parcurs, iar finalul a fost în mare parte... reinterpretat, pentru a i se da o tentă de OPTIMISM.

Peste doi ani, pe Sidney Poitier americanii l-au putut vedea într-un alt film bazat pe o relaţie interrasială, Guess Who's Coming to Dinner/Ghici cine vine la cină, cu Katharine Hepburn, devenit între timp o LEGENDĂ.

Dincolo de poveste, la emoţia pe care o resimţi în timpul şi după încheierea A Patch of Blue au o contribuţie fenomenală interpretările excepţionale ale trio-ului de actori principali: duioşia Elizabetei Hartman (Selina), dispreţul, răutatea lui Shelley Winters (Rose-Ann) şi frumuseţea sufletească a lui Sidney Poitier (Gordon).

PREMII

Pentru o nou-venită în industria filmului, nominalizarea la Oscar lui Elizabeth Hartman (Selina) a fost o mare realizare. Ea a „pierdut” trofeul în favoarea lui Julie Christie în Darling.

În schimb, Shelley Winters (Rose-Ann) a primit al doilea OSCAR din carieră, după cel din The Diary of Anne Frank, 1959 - statueta respectivă a donat-o muzeului ce poartă numele adolescentei care a murit în al doilea război mondial.

A Patch of Blue a mai avut trei nominalizări la Oscar pentru categorii tehnice, la CATEGORIILE ALB-NEGRU (distinte pe atunci de cele pentru producţiile color).

În privinţa Globului de Aur, Elizabeth Hartman a fost declarată cea mai promiţătoare nou-venită (New Star of the Year suna categoria, abolită după 1983).

La „nominalizări” se situează, la categoria Dramă: filmul în ansamblu, din nou Elizabeth Hartman - pentru rol de data aceasta, Sidney Poitier, scenariul şi regia semnate de Guy Green.

Sidney Poitier a fost nominalizat şi la Premiile BAFTA pentru rolul său.

TRIVIA/FAPT DIVERS

Bugetul alocat producerii A Patch of Blue a fost... un mizilic: 800.000 de dolari! Nu e nevoie de MULŢI BANI ca să trasmiţi un mesaj, DIN INIMĂ...

Deşi la vremea respectivă (1965), existau mijloace de lansare a peliculelor color, a fost decizia regizorului Guy Green ca A Patch of Blue să fie filmat în alb-negru.

Scenele în care Selina şi Gordon se sărută au fost şterse atunci când A Patch of Blue a ajuns pe ecranele din sudul Americii. În acea regiune, existau încă mai multe state în care legile anti-relaţii mixte funcţionau în voie.

Pentru a se pregăti în vederea rolului Selina, Elizabeth Hartman a vizitat  Institutul Braille din America ca să urmărească cum sunt instruiţi oamenii fără vedere să lucreze manual, aşa cum făcea Selina cu înşiratul mărgelelor pe aţă. De asemenea, Hartman a putut vedea cum cei orbi au singuri grijă de ei.

Shelley Winters nu a suportat rolul Rose-Ann, dar, la decernarea Oscarurilor, a fost copleşită de emoţii, abia putând să articuleze câteva cuvinte.

REGIZOR 

Englezul Guy Green (1913-2005) s-a mutat la Hollywood abia în 1962. Este recunoscut mai ales pentru ecranizările după Charles Dickens: Great Expectations/Marile speranţe, 1946 (care i-a adus un Oscar pentru cinematografie) şi Oliver Twist, 1948.

Atenţia internaţională şi-a obţinut-o cu The Angry Silence, 1960, cu Michael Caine şi Richard Attenborough. Acesta a fost primul film englez care a participat la celebrul Festival de la Berlin.

Guy Green considera A Patch of Blue cea mai importantă realizare a sa - a fost regizor, scenarist, dar şi coproducător.

DISTRIBUŢIE

Pentru că actorii antici sunt mai puţin cunoscuţi publicului, voi zăbovi un pic în privinţa celor patru care apar cel mai des pe ecran în A Patch of Blue.

Unui cinefil adevărat nu are cum să îi scape numele lui Sidney Poitier. Filme ca The Defiant Ones/Lanţul, 1958, Lilies of the Field/Crinii câmpului, 1963, To Sir, with Love/Domnului profesor cu dragoste, 1967, In the Heat of the Night/În arşita nopţii, 1967, Guess Who's Coming to Dinner/Ghici cine vine la cină, 1967, cu Katharine Hepburn sunt obligatorii pentru cine iubeşte cu adevărat a şaptea artă.

Născut în 1924, Poitier are în vitrină două premii Oscar: pentru Lilies of the Field şi pentru întreaga carieră. În 1964, devenea primul actor afro-american care obţinea Oscarul pentru rol principal. A fost singurul până în 2002, când Denzel Washington i-a egalat performanţa. În acelaşi an, Poitier primea Oscarul onorific!

Pentru Elizabeth Hartman, rolul din A Patch of Blue a fost primul din carieră pe marele sau micul ecran. Până atunci, lucrase o scurtă perioadă pe Broadway. A fost nominalizată la Globul de Aur şi în 1967, pentru You’re a Big Boy Now/Te-ai făcut băiat mare, regizat de Francis Ford Coppola.

Elizabeth Hartman a avut o viaţă relativ scurtă (1943-1987), aruncându-se de la etaj din cauza depresiei acute de care suferea, în urma declinului carierei, dar şi a divorţului de soţul ei. A fost pacienta unui spital de psihiatrie; în ziua sinuciderii, apelase la medicul ei, afirmându-şi descurajarea în faţa vieţii.

Elizabeth Hartman semăna cu personajul Selina, prin fragilitate.

Shelley Winters (1920-2006) are în total două Oscaruri şi două nominalizări la aceleaşi distincţii, prima în 1952 pentru A Place in the Sun/Un loc sub soare, cu Elizabeth Taylor, Montgomery Clift, şi a doua în 1973, pentru The Poseidon Adventure, cu Gene Hackman. A mai jucat în Lolita - 1962, Alfie - 1966 (cu Michael Caine), pentru ambele primind nominalizări la Globul de Aur; în total, are şase nominalizări, printre care un trofeu, la Globuri.

Este una dintre cele zece actriţe care au câştigat un Oscar jucând rol de prostituată. Printre celelalte, Donna Reed, Elizabeth Taylor, Jane Fonda, Mira Sorvino, Kim Basinger şi Charlize Theron.

Shelley Winters a avut câteva aventuri cu nume ale vremii sale: Burt Lancaster, William Holden, Marlon Brando, Sean Connery, Errol Flynn sau Clark Gable. A scris două autobiografii.

Numele ei real este Shirley Schrift. Shelley era poetul ei preferat, iar Winter - numele de fată al mamei ei, „s”-ul fiind adăugat ulterior, de cei de la studiourile Universal.

Shelley Winters a fost colegă de apartament, cu Marilyn Monroe, atunci când ambele se aflau la începutul carierei. Este naşa de botez a actriţei Laura Dern. Unul dintre cei patru soţi ai ei a înşelat-o cu Lauren Bacall.

A Patch of Blue a fost ultimul film pentru actorul engelz Wallace Ford (Ole Pa, bunicul), pe care eu l-am văzut în Îndoiala (1943) lui Hitchcock şi Harvey, 1950, cu James Stewart.

Wallace Ford a decedat la o jumătate de an după lansarea filmului.

COTAŢII

rottentomatoes.com       100%*

allmovie.com        3,5 stele (din 5)

imdb.com    8,0

*din şase recenzii; cotaţia la AUDIENŢĂ este de 91%.