La délicatesse/Delicatețe (2011, cu Audrey Tautou). Sensibilitate franțuzească

E DELICATEŢEA ei, dar şi a sufletului uman.

Delicateţea unei femei moderne, cu o carieră solidă, care se prăbuşeşte şi reînvie, uşor-uşor.

Sufletul se poate sfărâma în mii de bucăţi - oricât de puternic ai fi - atunci când tragedia se prinde de el ca un cleşte. Îl sugrumă, efectiv.

Un el şi o ea se întâlnesc, se iubesc, el moare într-un accident stupid. Ea trebuie să revină la viaţă, în viaţa ei. E ajutată de un alt el.

Situaţii comice, lacrimi, un alt fel de situaţii comice. O încheiere într-o notă sensibilă. Pătrunzătoare. Delicată.

Realist, romantic, relaxant.

Aşa... Dacă aţi trecut de introducere, ATENŢIUNE, ATENŢIUNE!

Urmează un film din categoria ne-comercial. Dedicat celor care vor să plece din faţa ecranului cu un zâmbet cald. Dulce, dar în care se simte încă o anumită amăreală.

Pentru cei iubitori de americănisme, filmul e PLICTISITOR.

Pentru cine se aşteaptă la un Făt-Frumos, să mute canalul. Tipul, Markus, e banal, mai bine zis comun. Să-l vezi îmbrăcat mereu la fel (cămaşă + un pulover deasupra) e revoltător pentru cei obişnuiţi cu imaginea impecabilă hollywood-iană.  

În plus, relaţia dintre ea, Nathalie (Audrey Tautou) şi acest al doilea el, Markus, evoluează foarte încet.

La délicatesse aminteşte, în primele lui 25 de minute, de P.S. I Love You - eu prefer cartea, filmul a fost o lălăială romanţioasă cu nişte actori cunoscuţi pe afiş.

Şi în La délicatesse, şi în P.S. I Love You, ne întâlnim cu un cuplu perfect; într-un anumit moment, el moare, iar ea suferă. Şi tot suferă. Îţi vine să mori tu de atâta suferinţă.

Când Nathalie a luat telefonul şi a dat de numărul lui de telefon, eram sigură că o să-l sune. Împietrisem pe scaun şi aşteptam...

...Şi-mi aminteam de moartea unchiului meu, un bărbat puternic din punct de vedere fizic, care s-a prăbuşit dintr-o dată în iarna lui 2002. Mătuşa mea era cea bolnavă, cea fragilă, abia ieşise din spital... Ea a suferit îngrozitor, a refuzat să mai sărbătorească Crăciunul ca la carte, aproape că n-a schimbat nimic în casă timp de multe luni. Ce m-a marcat pe mine a fost întoarcerea de la cimitir - „Azi l-am înmormântat pe Cornel...” A fost sfâşietor. Modul cum a zis-o. Cele mai sfâşietoare cuvinte pe care mi-a fost dat să le aud vreodată. N-o să uit niciodată momentul ăla.

În ziua înmormântării soţului lui Nathalie, am simţit PUTERNIC durerea ei. Printre lacrimi, în acea zi, ea aruncă toate lucrurile lui - inclusiv laptop-ul!!

Cât mi-am dorit să se termine cât mai repede secvenţele triste!

Nu vreau să vorbesc, nu vreau să mă arunc pe geam, vreau să fiu sigură, zice ea.

Sărim în timp PESTE TREI ANI şi o găsim pe Nathalie cufundată în muncă. Colega ei Chloe o caracterizează la începerea unui nou proiect, în faţa noii echipe a lui Nathalie: Poate fi un pic cam obsedantă şi hiperactivă uneori. E în stare să-ţi trimită un e-mail la două dimineaţa. De când i-a murit soţul, nu face nimic altceva decât muncă în aceşti ultimi trei ani.

În acest timp, Nathalie poartă încă verigheta, şeful ei încearcă să îi intre în graţii, nu chiar subtil. Lui îi place de ea de mult, şi nu doar pentru o „tăvăleală”. Iar ea e un zid pentru el.

Nathalie se apucă brusc să sărute un subaltern, la ea în birou. El e şocat, ea pleacă înapoi în scaunul de la birou din care se ridicase. Redevine calculată/rece.

Ai văzut-o pe Nathalie?, îl întreabă cineva pe individ la câteva minute după incident.

El răspunde, năucit: Nu ştiu.

Omul e şocat. Dar zâmbăreţ de zici c-a luat potul cel mare la Loto.

De aici începe povestea...

Nu am prea multe producţii franţuzeşti de suflet. Acum, nu ştiu de ce, dar majoritatea celor în care apare Audrey Tautou (Amélie!!!) au depăşit graniţa pe aci nu se trece! a sufletului. Amélie are un loc special acolo.
Acum câteva luni, am încercat Jeux d’enfants/Iubeşte-mă dacă poţi!, 2003, cu viitorii iubiţi în viaţa reală Guillaume Canet şi Marion Cotillard, înainte de La vie en rose. Filmul avea o premisă excelentă, a fost destul de apreciat, însă la mine nu a ajuns cine ştie ce. La fel cu (iar apreciatul) Copie conforme, cu Juliette Binoche. Subiectul părea mai mult decât interesant, incita curiozitatea. Însă n-am putut relaţiona cu vreun personaj.

N-am nimic cu lucrurile ieşite din tipare, atâta vreme cât ÎMI transmit ceva, găsesc CEVA personal în ele. Oi fi eu prea practică să pot accepta filmele franceze.

Audrey Tautou mi-e dragă de la Amélie încoace, deşi nu poţi să zici că a jucat în cine ştie ce capodopere de atunci. Mi-e dragă poate şi fiindcă a fost botezată după unul din simbolurile cinematografiei, Audrey Hepburn. Iar cu ea am văzut aproape toate filmele în care a jucat, atât de mult m-am ataşat de ea.

Audrey Tautou e perfectă pentru rolul Nathalie - înfăţişarea ei exprimă fragilitate, DELICATEŢE - sub toate aspectele.

Delicateţea nu e cu hohote de râs. E cu lacrimi, cu bucurie, alte lacrimi, acceptare. Şi joacă. Mai filosofică ea:

„(...) Când a ajuns o tânără femeie, Nathtalie stătea visătoare pe băncuţa asta. François a găsit-o şi s-au iubit unul pe celălalt. Ea a rămas singură. (…) Mergând pe aici, i-am zdrobit amărăciunea. Şi în acest loc, în inima acestor Nathalie, este locul unde o să mă ascund eu însămi”.

Filmul nu se îneacă în filosofii, e de stare - să-l trăieşti tu aşa cum îţi place. Să te transpui în pielea lui sau a ei. A amândurora. Cum simţi.

Rămâi cu o senzaţie de frumos - există senzaţia aceasta, să nu mă contraziceţi, eu am experimentat-o. Am simţit-o. După Delicateţe, te simţi şi tu ca într-un clopot de sticlă, în lumea lor. Chiar dacă sticla asta e fragilă rău. DELICATĂ.

E o mică magie.

TRIVIA/FAPT DIVERS

Am avut, zilele trecute, o reţinere să cumpăr cartea după care a fost făcut filmul, tradusă de curând şi la noi. Mi-am promis, în schimb, sa caut repejor filmul şi, dacă îmi va plăcea, să mă întorc să iau şi cartea.

Deci... tre’ sa-mi fac un cadou de Craciun...!

*Filmul este prezent pe micile ecrane din România sub titlul Probleme delicate. Eu una prefer traducerea edituri, Delicateţe.

REGIA
Aşadar, La délicatesse este ecranizarea romanului semnat de francezul David Foekinos. Împreună cu fratele său, Stéphane, acesta este şi autorul regiei filmului.
Stéphane lucrează în domeniul cinematografiei, ocupându-se de casting (distribuţie) atât pentru producţiile autohtone, cât şi pentru cele internaţionale. Midnight in Paris/Miezul nopţii în Paris, 2011, The Visitor/Musafirul nepoftit, 2007 şi Casino Royale, 2006 sunt numai câteva titluri din filmografia lui Stéphane.

DISTRIBUŢIE

Despre Audrey Tautou am vorbit deja mai sus.

Partenerul ei de pe ecran, Markus, e comediantul belgian François Damiens. Eu l-am mai văzut în comedia romantică Heart Breaker, 2010, cu Vanessa Paradis şi Romain Duris.

PREMII

În 2012, La délicatesse a fost nominalizat la Premiile César (Oscarurile franceze) pentru cel mai bun scenariu adaptat şi pentru cel mai bun film de debut.

La CARMEN găsiţi alte recomandări.