Cum a fost de Paşte în Parcul Tineretului ☺ Şi puţin în Herăstrău

Nu ştiu dacă o să fac un foileton cu Parcul Tineretului din Bucureşti, dar văd că, deocamdată, sunt pe drumul cel bun. ☺

E doar parcul meu preferat – întins ca suprafaţă, cu alei largi, cu scări şi deluşoare din belşug, numai bune de urcat şi coborât după o alergare.

În Parcul Tineretului am învăţat să alerg, „molipsindu-mă” de la oamenii de toate vârstele pe care îi vedeam în jurul meu învârtindu-se în jurul lacului (2,8 km pe tură).

Eu de ce n-aş putea? Şi ce dacă n-am avut niciodată cine ştie ce rezistenţă... măcar încerc.

Şi, uite aşa, alergarea a devenit un fel de drog.

Mă duc să ALERG ca să îmi liniştesc gândurile, să fac un pic de sport în aer liber şi, în general, SĂ MĂ SIMT BINE.

Plus dorinţa de mai bine, mai mult, mai repede.

Dacă aş şti ce să le fac şi genunchilor şi gleznelor să nu mă mai taie...!

De Paşte, în prima zi, duminică, m-am trezit târziu.

Aşa-mi trebuie dacă noaptea mă uit la Parenthood (Numai tată să nu fii!) şi scriu despre Parenthood !

Ca tot omul, duminică, în prima zi de Paşte, am stat la masă cu familia - cu Buni şi nepoţelul meu, mama lui, tatăl lui, surorile lui gemene, mama mea şi a lu’ sor-mea plus Ion.

Dat fiind că era vremea frumoasă rău şi mie cel puţin îmi ardeau călcâiele să ies, am tras o fugă de vreo oră şi jumătate până în Herăstrău, că era mai aproape de casa lu’ sor-mea.

La auzul destinaţiei, am strâmbat din nas... în interior, pentru că bănuiam că cel mai mare parc al Bucureştiului va fi arhiplin. Aşa a fost! Andrei (nepoţelul) abia a putut merge pe bicicletă din pricina aglomeraţiei şi a aleilor strâmte pe care am apucat-o împreună cu Ion, cei trei copii şi tatăl lor.

La vaporaşul de plimbare era o coadă de aşteptat vreo două ore şi am renunţat, deşi pentru cele mici ar fi fost prima ieşire pe lac.

Copiii s-au distrat, totuşi, la leagăne, tobogane, balansoare şi ce mai era pe acolo.

Seara, după ce am livrat copiii, eu am ţinut să mai bifăm (alături de Ion) un parc duminică, pentru ca amintirea aglomeraţiei să nu întunece amintirea per ansamblu a zilei.

Am ajuns în Tinererului în jur de ora 20.00. Nici vorbă de alergare la ora aia! Trebuia să trec pe acasă să îmi iau echipamentul şi mai avea puţin de tot şi se înnopta. Iar în jurul lacului, deşi s-au instalat de curând stâlpi de iluminat cu panouri solare, mi-e cam aiurea să o iau la sănătoasa, căci unele sunt puse la ceva depărtare faţă de altele, din cauza copacilor, şi mi-e cu buu-hu-huuu!

Sper ca până la vară să dea drumul şi la toţi stâlpii vechi - care, în mari porţiuni, nu funcţionau duminică -, să mă pot întinde până la 10-11 noaptea, la fel ca anul trecut.

(Pentru a evita soarele năprasnic, în caz că vă întrebaţi ce-i cu orele-astea.)

DAR...

Trebuia şi plimbarea asta să se lase cu ceva!

Ce-am văzut când am coborât la lac. Lumina din jurul soarelui mi-a dat impresia unei flori

Aha... ! Soarele tocmai vrea să apună! Deci n-am venit degeaba... oricum nu era degeaba, zic şi eu aşa.

Apusul soarelui e momentul favorit al zilei pentru mine în natură.

Toată explozia de culori, în toate nuanţele de roşu (da, ştiu, nu sunt originală, dar nici nu vreau metafore complicate), toată atmosfera... Probabil că pentru mulţi sună ca un sfârşit... cam aşa e... pe mine mă apucă toate melancoliile în momentele alea...

Chiar nu pot să exprim cum trebuie atracţia mea pentru APUSURI. Vreau să le TRĂIESC, nu să le scriu!

Vedeţi bulinuţa aia mică dinspre dreapta? Atât a rămas din soarele de Paşte...

Nu a fost cel mai frumos apus pe care l-am văzut în Tineretului, dar a fost de Paşte şi în urma unei vizite neplanificate. Iar lacul era atât de liniştit...

Luni, a doua zi de Paşte, a fost o zi perfectă pentru alergare – cam 25 de grade Celsius, nici soare (nu ca ăla de vară, pe care îl ocolesc...), nici nori mulţi, vânt deloc.

Mai puţin... perfectă a fost aglomeraţia; dar, cu un pic de slalom, s-a rezolvat. ☺ Doar mici zone au fost cu învălmăşeală; dar nu s-a comparat cu Herăstrăul de duminică.

Mi-am stresat picioarele vreo oră, în 10 kilometri - Ion s-a învârtit pe unde a putut în timpul ăsta, apoi s-a dus la muncă, eu am mai dat o tură de mers, apoi am luat împreună o mică cină în parc.

Era ora 21.00 când am părăsit Parcul Tineretului.

Din păcate, nu a mai fost un apus la fel ca duminică... Sau nu l-am mai simţit eu aşa.

Rămâne pe altă dată.