Parcul Tineretului. Şoc şi groază la alergare!

Nu-i aşa că-s tare?

Am reuşit să vă sperii? Nici nu credeam... ☺

Deşi titlul de mai sus nu e departe de adevăr, de ceea ce am trăit eu ieri în Parcul Tineretului.

Aşadar...

După o săptămână întreagă de privit amar picăturile de ploaie scurgându-se între cele trei minute de soare, ieri în Bucureşti a fost... predominant soare.

Şi ce-mi zic eu dimineaţă când văd, surprinsă, după atâtea zile mohorâte, senin?!

Gata, schimbare de program. Nu mai stau la serviciu până la şapte, cum îmi propusesem – am un program mai flexibil.

Gata! Vin repede acasă, că azi e de alergat...!

Mi-a fost aşa o ciudă că nu am putut să ies la alergare zilele astea, că îmi venea să mă sui pe pereţi. Da, la propriu.

Din cauza vremii ăsteia care nu încetează (ploaie şi două picături de soare), joi am avut o stare de-a dreptul imbecilă. Moleşeală, durere de cap de abia puteam să clipesc.

Deprimarea mă tot ALEARGĂ şi am impresia că o să mă ajungă în scurt timp dacă o mai ţine aşa afară.

Azi, am dat vina pe soarele puternic pentru lipsa de forţă. Dar m-am forţat să ies în parc, să fac un pic de mişcare.

Şi... a fost chiar bine. Mă gândeam la cei 10 kilometri pe care să îi rezolv, căci mă simţeam bine, într-un final.

Dar în niciun caz nu mă gâdeam la PLOAIE.

Care a picat din senin. Eu cel puţin nu am simţit nicio avertizare. (În afară de puterile care m-au lăsat mai devreme.)

Duminică a fost înnorat după-amiaza, însă ploaia m-a ocolit în timpul alergării.

Azi, de sub un copac, 10 minute - cât a durat ploicica - am admirat apusul.

Mi-aş fi dorit să am cu mine aparatul de fotografiat. În depărtare, cerul pătat de galben şi portocaliu, în apropiere - undele pe care le provocau picăturile enorme în lacul ce oglindea apusul. Saltul lor. VERDELE pe care îl aveam în faţă.

Mi-aş fi dorit să am măcar un telefon. Telefonul meu mobil stă de obicei cuminte acasă când alerg. De data asta, l-am invidiat; pentru că nu s-a inundat, aşa, ca mine.

În plus, Ion era plecat pe mare (Neagră). Cu muuuultă apă în jurul lui; dacă înţelegeţi unde bat...

Am apucat să alerg vreo 7-8 minute. Cronometrul l-am oprit la 5:25, însă nu iau în calcul o porţiune de aşa-zisă încălzire, cu tot cu nişte trepte.

După alea 10 minute, credeam că cerul s-a scuturat destul. Am stat chiar o clipă în cumpănă dacă să continui să dau din picioare ori să mă întorc. A învins PRUDENŢA.

Am avut VREME doar să îmi recuperez sticla de apă pitită bine printre tufişuri, pentru plimbarea de după. Nu suport să am obiecte în mână ori asupra mea când fac mişcare d-asta.

Deci. După nici trei minute în care mi-a recăpătat posesia asupra peţioasei sticle cu APĂ (ironie, nu?!), a început cu adevărat AVENTURA.

Am găsit, sub un alt copac, o bucăţică fără precipitaţii directe. Dar spaţiul s-a umplut rapid cu apă, din cauza intensităţii fenomenului şi a vântului.

După două-trei minute, m-am strecurat (un fel de a spune, căci nu aveai loc să arunci un ac) printre picături ceva mai încolo. După 20 de metri, n-am mai rezistat şi am apelat la umbrela unui chioşc de dulciuri.

Vântul aducea ploaia în faţă. Dar măcar nu-mi mai cădea în cap.

Fulgere, tunete. Am oroare de ele chiar şi închisă între cei patru pereţi ai casei.

Cum ziceam, „şoc şi groază”!

Abia se vedea la 20 de metri, de perdeaua cenuşie de apă!

Pustiu. Parcul era pustiu. Chiar n-a mai fost nimeni în afara mea care să fie în parc la ora asta când s-a pornit? Jos, la lac, erau destui alergători. Unde SUNT?

Îmi tot repetam: Trebuie să ajung acasă, trebuie să ajung acasă...! Dar când...? Sper să ajung acasă...! De preferat, întreagă!

A fost unul din momentele acelea, unul din evenimentele acelea în plină desfăşurare cărora nu le întrevezi sfârşitul.

Numai când mă gândeam că până acasă mai am cel puţin un sfert de oră de acolo. Şi că sunt SINGURĂ... Şi că cine ştie ce oameni mai bântuie pe vremea asta...

Şi tună şi fulgeră încontinuu, semn că va continua mult şi bine.

Iar torentele nu îşi pierd o clipă concentraţia.

NU PREA ERA LOC DE OPTIMISM...

Am văzut oameni abia mai încolo, adăpostiţi - când m-am încumetat la nişte sprinturi prin bălţi, cu stropii imenşi căzând de nebuni în faţa mea şi pe mine. Ochelarii mă orbeau şi ei, din cauza încărcării...

Până în faţa uşii garsonierei noastre, am luat la rând toate bălţile, ajunse de dimensiuni apocaliptice.

Pantofii mei de alergare erau uzi de se auzea constant lipăitul.

Am stors şosetele, pantalonii de alergare, maieul de alergare şi tricoul de alergare când am ajuns. TEAFĂRĂ! Aproape că nu îmi venea să cred că s-a terminat.

În fond, nu a fost decât o PLOAIE/furtună mai... MĂRICICĂ, nu?

A te uda până la piele; curg apele pe mine (dar nu de la alergare).

Plouă cu găleata. Toate expresiile clişeistice despre ploaie le-am experimentat ieri.

N-o să-mi piară prea curând imaginile şi senzaţiile pe care le-am văzut, respectiv trăit.

Asta ca să rămân la clişee.

MAMI, AZI E CEA MAI URÂTĂ ZI, NU?

A fost cam aşa cum se exprima cu inocenţă o fetiţă pe lângă care am trecut în viteză, aproape de ieşirea din parc. Puştoiaca o tot întreba pe mama ei, printre picăturile care nu se opreau: Mami, azi e cea mai urâtă zi, nu?

A fost CEA MAI REA ZI din punct de vedere meteorologic pe care am trăit-o afară.

(Mai ţin minte o ploaie din senin şi nişte tunete/fulgere în drumul Sinaia-Poiana Stânii-Cabana Mioriţa, Cota 2000, printre stânci, în apropiere de cabană, cu sperieturile de rigoare. Pentru că eram SINGURĂ; la un moment dat, am întâlnit doi adolescenţi şi încercam să îmi fac oareşice curaj vorbind cu ei.)

Abia am intrat pe uşă şi mă sună bunica mea. Să mă întrebe cum e la mine vremea. Nu de alta, dar în ultimele săptămâni a tot plouat în Bucureşti pe zone. Chiar şi pe distanţe mici, de câţiva kilometri – într-o parte i-a dat răpăială, în alta nicio picătură.

Bunica mea stă în sectorul 1, eu în 4. Aşa că distanţa era ceva.

Bunica a început prin a-mi spune la telefon că a „crezut de vreo două ori că se crapă blocul în două”.

Eu... ce să zic... iniţial n-am vrut s-o sperii, să-i spun că tocmai ce-am venit din măcelul de afară. Dar am răbufnit, într-un final, că eram cam varză din punct de vedere PSIHIC.

P.S. Ca tot omu', am vrut să fac duş. Cu apă caldă, dacă se putea. Ia ghiciţi! Am avut parte de un maroniu strălucitor când am dat drumul la robinet.
 

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.

100% ADEVĂRATĂ!

(am început tabloid-izat, să închei tot aşa)