Bucegi reloaded. De la Omu cu grindina după noi

Traseu:

Hotel Peştera - Cabana Omu - Cabana Babele - Hotel Peştera

După cinci ani de absenţă din dragii mei Bucegi, am decis ca anul acesta să-mi fac plinul – poate şi mai mult... să-mi rămână provizii să mă bucur de măreţia lor pentru o perioadă îndelungată, să nu mai fac foamea...

Pe 5-6 iulie 2014, eram pe Jepii Mici, la Cruce şi pe Jepii Mari.

Teama de urs a trecut un pic acum, la o lună de atunci; mai e până să (aproape) dispară, deşi suntem dotaţi (eu şi Ion) cu un aparat de făcut zgomot şi nu plecăm la drum decât în weekend, când cărările sunt străbătute de (cât mai multă) lume.

„Iar plecăm?!”, se amuza Ion. Era o semi-glumă; din cauza serviciului, el este plecat din Bucureşti în mare parte a săptămânii - plus sâmbăta şi duminica o dată la două săptămâni -, în diferite locuri din apropierea Bucureştiului până la Craiova, aşa că îl înţeleg că o nouă escapadă nu e chiar pe gustul său.

În vara lui 2014, l-am tărât ba la Măgura, Prăpăstiile Zărneştilor şi Curmătura, ba pe Jepii Mici şi Jepii Mari, ba la Cernica-Pustnicu, ba la COMANA, ba în CIUCAŞ...

OMU ŞI PEŞTERA

Sâmbătă 2 august şi duminică 3 august obiectivele erau Cabana şi Vârful Omu (2507 m atitudine, „acoperişul Bucegilor”) şi Peştera Ialomicioara (oficial Peştera Ialomiţei, 1660 m atitudine), unde nu mai călcasem de mulţi ani. Mai ales la Peşteră – în 2014, se împlinesc 11 ani de deşert.

Am mers cu maşina 30-40 de kilometri (n-am contorizat exact), o parte pe TransBucegi.

Am dat peste o scurtă porţiune neasfaltată în apropiere de Lacul Bolboci şi între Padina şi Peştera.

*Pe TransBucegi ajungi, cu maşina, pe drumul ce leagă Sinaia de Târgovişte (DN 71), urmând indicatorul spre Cabana Cuibul Dorului (DJ 713).

DJ 713 este TransBucegi, Drumul Babelor – din păcate pentru cât a rămas din sălbăticia zonei, drumul va fi asfaltat în curând până la Babele... lângă telecabină. În prezent, asfaltul se opreşte la Piatra Arsă.

Pentru Padina-Peştera, trebuie să te abaţi la un moment dat pe DJ 714 – punctul de legătură este Cabana Dichiu.

În apropierea graniţei dintre judeţele Prahova şi Dâmboviţa, găsim un punct de belvedere.

În stânga, Lacul Bolboci, iar în depărtare un „moţ de Bucegi”, la înălţimea căruia urma să ajungem
 

Începutul. Finalul e în depărtările albastre. Deocamdată.

Mică-mică de tot, în spate este Cascada Obârşia Ialomiţei.

... şi mai aproape

Cerul e senin. Se anunţă vreme excelentă! Sau norul ăla trebuie să ne îngrijoreze?!

„Deluşorul” ăsta seamănă cu un Ciucaş... cu jepi – aşa am declarat eu, sub impresia proaspătă a micii excursii pe plaiurile Ciucasului.

Privind în urmă

Întâlnim Cascada Obârşia Ialomiţei.

Este a doua cădere de apă din România - după Cascada Cailor - şi cea mai înaltă cascadă din Carpaţii Meridionali.

Aici nu e Cascada, suntem „doar” în apropierea ei.

Măgăruşi

Şi oi

Suntem pe la jumătatea drumului

Drumul-maraton de circa 30 de minute către Omu – comun cu cel de Babele – a fost, după un urcuş de două ore şi un sfert, foooarte uşor.

Unde altă dată îmi dădeam sufletul acum pluteam. Aşteptam nerăbdătoare reîntâlnirea cu Omu, un alt loc din Bucegi, alături de Babele, pe care îl ştiam pe de rost din taberele şcolare.

*Pe traseul Peştera-Omu alternează părţile uşoare şi cele mai dificile.

La Omu, întotdeauna ciorba mi s-a părut că are un gust desăvârşit. Drumul până acolo, peisajul, efortul – toate contribuie.

„ŞOC ŞI GROAZĂ!” se întoarce

Anul ăsta, cineva a hotărât să trag nişte spaime teribile din cauza ploii.

A fost întâi ploaia din senin din Parcul Tineretului - Şoc şi groază la alergare!. Eram de una singură, iar tunetele şi fulgerele curgeau deasupra mea.

Cu o săptămână în urmă (când ne-am desfătat cu Ciucaşul, până la urmă...), prognoza pentru munte arăta clar descărcări electrice frecvente şi ploaie.

A fost mai mult decât FRUMOS afară!

În weekend-ul 2-3 august, soare peste tot la Meteo. Şi... ha! ploaie în final!

Că vremea e imprevizibilă la munte nu pot fi acuzată că nu ştiu. Ori că ignor (cu bună ştiinţă) acest lucru.

Dar ploicica noastră a durat aproape două ore! Nici vorbă de o rafală uşoară, de vară...!

Se auziseră până atunci câteva tunete, dar în depărtare!

Spre deosebire de evenimentele de la începutul lui iunie, mi-a stat alături Ion, şi asta a mai atenuat din nebunia care se instalează în capul meu când îi dă cu ploi rebele.

Eu mă înspăimânt la plesnetul tunetelor şi când sunt în casă, la adăpost; darămite pe munte, sus, pe Platou, doar cu cerul deasupra!!!

Dar de ce să ne plouă pe noi civilizat? Noooooo, direct grindină! Cam cât un bob de linte.

Gheaţa bătea în noi, picioarele îngheţaseră şi nu mai simţeam pe unde păşesc.

Nu am alunecat, din fericire, m-aş fi umplut toată de apă...

O oră şi câteva minute a durat călătoria până la Babele. Am alergat printre băltoace, pe pietre... bine că NU alunecau... printre bucăţile de grindină... prin ce ne-a mai sărit în cale... Eu una nu m-am uitat o clipă în spate, de teamă de ce-o să mi se înfăţişeze - parcă ar fi venit bau-bau-ul după mine - şi de „să ajungem odată la Babele alea!!!”.

Pe lângă noi au trecut doi biciclişti. Atât. Eram singurii de coboram atunci de la Omu. La intersecţia cu traseul ce vine de la Cruce am întâlnit câteva persoane stinghere, nu mai mult de trei...

„Mai e mult?”, mă gândeam cu GROAZĂ. Mai era... un pic... dar deja mă părăsise răbdarea... eram prea concentrată unde să pun picioarele alea ca de lemn ca să mă apuce nervii...

Tot felul de gânduri mi-au trecut prin cap pe drumul către salvatoarea „Babele”.

Şi tot felul de soluţii la „Ce facem de aici?”, căci la Mioriţa (Cota 2000), unde aveam cazare, era clar că nu mai ajungem.

De la Babele mai sunt două ore de mers – tot pe Platoul Bucegilor. De s-ar fi potolit ploaia, mai găseam forţă (psihică) să înaintez atât de mult?

Puteam întreba la Cabana Babele de cazare (vise, taică, vise!), puteam coborî cu telecabina în Buşteni – dar ce să facem de acolo?, căci maşina lenevea la Peştera, fix pe partea cealaltă a muntelui. O altă variantă ar fi fost telecabina Peştera – dar pe la 17.00-17.30 asta sigur nu mai era în circulaţie...

Am sărit din calcul varianta cea mai simplă, coborârea pe jos până la Peştera, unde ne aştepta maşina.

TOTUL E UD !!!

Ploaia cea rea a udat rucsacele.

O parte din haine, deşi erau ambalate în pungi, s-au umezit rău.

Iar telefonul mobil al lui Ion a luat şi el apă.

Asemenea aventură pe munte nu am trăit până acum, singură sau împreună cu Ion. Şi nici el separat de mine.

Sunt omul precauţiilor, care întoarce pe toate părţile înainte un lucru înainte de a se apuca de el.

Mă întorceam din drum dacă prevedeam ori prevedea cineva din jur aşa ceva!

Iniţial, telefonul lui Ion a funcţionat. Însă duminică, a doua zi după potop, a refuzat cu desăvârşire să pornească.

Acum, cine a făcut ultima poză înainte de ruperea norilor în capul nostru... nu (mai) ştiu... cert e că am lăsat telefonul în buzunarul lateral al rucsacului meu, iar eu m-am trezit după vreo zece minute de udătură că întreb disperată „Unde e telefonul???”.

Nu am idee dacă l-am fi salvat dacă stătea de la bun început în buzunarul mic al ruscacului lui Ion, unde era adăpostul lui clasic şi unde nu era doar o plasă...

Şi eu, şi el, Ion, ne-am gândit cum să ne salvăm pielea şi să ajungem mai repede la Babele...

Drumul pe o astfel de vreme a durat parcă o veşnicie.

Mai jos este ULTIMA fotografie ever surprinsă pe telefonul nostru. Ultima înainte de grindină.

Spre mijloc se întrezăreşte „figurina” cap de om, iar în drepta sus – Cabana Omu.

Cabana Babele era înţesată de lume, trebuia să dai din coate, să te strecori prin mulţime ca să prinzi şi tu o parceluţă. În picioare, fireşte...!

Însă am constatat că puţini montaniarzi ar fi răspuns „prezent” – majoritatea oamenilor veniseră cu telecabina. Nu de alta, dar se întrezărea după îmbrăcăminte şi încălţăminte, dar şi... după fumul gros de ţigară.

Telecabina spusese momentan STOP din cauza vântului şi a ploii/grindinei.

Tremuram. Pătrunsese un pic de apă prin canadiana mea subţirică, iar hanoracul mi se udase din plin la mâneci şi la spate, devenind INUTILIZABIL.

Încălţările colcăiau efectiv de apă, mai rău ca la faza cu alergarea prin ploaie de acum două luni.

Nu s-au uscat sub nicio formă nici mai târziu.

În urma unui briefing cu Ion, am hotărât să ne întoarcem la maşină şi să plecăm către casă. Pe drum - până la urmă am luat-o la pas către Peştera - supărarea ni s-a mai topit şi ne-am propus să căutăm cazare în zona Peştera. Bănuiam că şansele sunt aproape de zero... încercarea moarte n-are...

ÎNAPOI LA PEŞTERA... ŞI ACASĂ

La coborârea spre Peştera, începută în jurul orei 18.00, a reînviat teama de urs.

Singuri pe traseu, pădure în stânga. Dacă ţâşnea de acolo?

Plus ora, 18.00-19.00.

Cireaşa de pe tort: eu am alunecat pe noroi pe parcurs. Nu, murdărirea nu este bună! Foarte tare reclama aia!

La mijlocul drumului, s-a înseninat ca prin minune, se zărea chiar şi o ţâră de soare. Să nu te oftici că nu ai luat-o înspre Piatra Arsă şi apoi la Mioriţa, unde aveai rezervată o cameră?

Ba să te oftici rău!

Ion m-a tras de mânecă să mă concentrez pe partea bună a lucrurilor (traseul superb şi popasul la Omu) şi să las regretele deoparte.

Da...! Dar cine putea să prognosticheze că va fi aşa?; că se va face frumos? Ah!!!

Peştera Ialomicioara a rămas pentru altă dată...

Cabana Mioriţa a rămas nevizitată pentru a doua oară consecutiv - ne cerem scuze pe această cale celor de acolo pe care i-am încurcat în ceea ce priveşte camerele.

Am stors şosetele şi m-am schimbat TOATE hainele - ale mele nu erau toate ude în rucsac! O parte din îmbrăcăminte se uscase, căci e din material făcut special pentru aşa ceva.

Am băgat la ghiozdan la Cabana Bolboci.

Domnul şi doamna de acolo au cam încurcat comanda, dar imaginea lacului şi a verdelui din jur au şters eventuala supărare.

Şi voi ţine minte şi cele 12 grade Celsius din aer! Ştiam ce ne aşteaptă în Bucureşti, aşa că am preferat să tremur un pic afară, la masă... că nu degeaba am venit la munte!

Era ora 21 şi un pic.

Iar mie nu-mi venea să plec...

Fotografia este realizată în cursul zilei.

Paralel cu drumul asfaltat de acum, în apropierea Cabanei Bolboci, era drumul vechi (de 4X4), pe care am fost în 2003, de la Peştera-Padina – pe jos

Ca să mă îmbune oleacă, pe la ora 22-23, când eram deja în maşină, a dat nişte stropi de ploaie din nou.

De la cele 12 grade Celsius pe care le-am lăsat la Bolboci, temperatura a crescut întâi la 20 de grade, pe la Comarnic, apoi la 25-26 la Bucureşti.

Deja mi-era dor de MUNTE!

INDICATOARE. Altitudini, durată (oficiale)

☺ Bandă albastră (bandă galbenă pe ultima porţiune): Hotel Peştera (1610 m altitudine) – Cabana Omu (2507 m altitudine) 3 ore

*Noi am mers 2 ore şi 45 de minute. Ura! ☺

☺ Bandă galbenă: Cabana Omu – Cabana Babele (2206 m) 1 oră şi jumătate – 2 ore

*Aşa cum spuneam mai sus, struniţi de grindină, tunete şi ce mai era (urât) pe acolo, noi am făcut o oră şi un pic.

☺ Cruce albastră: Cabana Babele – Hotel Peştera 1 oră - 1 oră şi jumătate

*Fără grabă, plouaţi şi mâhniţi, am fost în medie.

Gata deocamdată cu micile plecări de o zi-două!

Pentru noi, urmează CONCEDIUL, peste două săptămâni. Sper să iasă 14 zile cu MUNTE din plin!

Mă voi gândi la un traseu (tot) prin România – nu putem ieşi deocamdată din ţară; nu avem maşină – cu aproape 280.000 km la bord şi la un pas de dezmembrare (o micuţă exagerare) nu e chiar un impuls de a călători peste graniţă.

Şi vreau să mă plimb liber, nu organizat de alţii...