Filme pe paine – Povesti adevarate (filme biografice) (I)

 

Am adunat filme de peste tot – de Oscar, vizionate recent sau cu săptămâni în urmă; am luat la mână diverse liste cu producţii mai „vechi”.

Şi a ieşit asta:

SPOTLIGHT (2015)

Am intrat în redacţia „Spotlight” în sâmbăta dinaintea decernării Premiilor Oscar 2016. S-a nimerit, n-a fost cu programare.

S-au ridicat multe păreri în legătură cu Oscarul cel mare meritat sau nemeritat de Spotlight 2015. Eu tac, fiindcă l-am privit mai mult ca pe un documentar – fiindcă am vrut să aflu o poveste – din păcate, foarte adevărată. Şi, în cazul meu, un film (sau o carte) are darul de a întipări mai bine informaţiile.

„Spotlight” este departamentul de investigaţii al ziarului „The Boston Globe”, o mini-redacţie condusă de Robby Robinson (Michael Keaton).

Liev Schreiber este noul redactor-şef de la „Boston Globe”, iar John Slattery - redactorul-şef adjunct.

La începutul anilor 2000, timp de un an, echipa „Spotlight” a derulat o serie de investigaţii în legătură cu abuzurile preoţilor catolici asupra copiilor, derulate pe parcursul a zeci de ani.

Ancheta a fost răsplătită cu un Premiu Pulitzer, iar reacțiile au apărut de peste tot din întreaga lume – la finalul filmului sunt prezentate locurile unde au fost descoperite abuzuri ale Bisericii Catolice, din SUA şi Australia până în Europa.

☺ Mai multe despre ancheta de la „Boston Globe” privind molestarea copiilor găsiţi – în limba română – AICI (Historia) şi AICI (cinemagia).

Echipa „Spotlight” din realitate

☺ În afara Oscarului pentru cel mai bun film, premiile din dreptul Spotlight 2015 se întind pe multe pagini.

Cele mai importante sunt statueta aurită pentru scenariu original, nominalizarea pentru regia lui Tom McCarthy plus cele ale actorilor Rachel McAdams şi Mark Ruffalo – roluri secundare.

Pe cât de calmă pare Rachel McAdams, pe atât de... agitat e Mark Ruffalo, neobositul scotocitor de informaţii.

☺ Spotlight este al doilea film consecutiv în care joacă Michael Keaton premiat cu cel mai vânat trofeu al cinematografiei, după Birdman-ul din 2014.

Ca fapt divers, pentru că nu are legătură directă cu Spotlight, 2016 este al doilea an consecutiv când Alejandro Gonzales Iñarritu obţine Oscarul pentru regie („The Revenant”).

TRUMBO (2015)

O altă delicateţă de Oscar, cu o combinaţie între povestea din spatele unor filme clasice, „vânătoarea de vrăjitoare” plus comedie/ironie.

Scenaristul american Dalton Trumbo (1905-1976) este cel care şi-a imaginat povestea nemuritoare din Roman Holiday / Vacanţă la Roma (1953), cu la fel de nemuritorii Audrey Hepburn şi Gregory Peck.

Tot Trumbo a conceput scenariul pentru The Brave One (1956).

Pentru ambele filme ar fi trebuit să primească Oscarul. L-au primit alţii în locul lui, puţini ştiind că el se afla, de fapt, în spatele acestor succese. Dalton Trumbo era cercetat de „House Un-American Activities Committee” (Comitetul de Activităţi Anti-Americane) pentru implicarea în acţiuni ale Partidului Comunist din SUA, din care făcea parte.

Numele lui nu avea voie (era interzis) să apară pe ecrane – deşi era unul dintre cei mai valoroşi membri ai breslei.

Totuşi, omul a continuat să scrie, pentru a-şi asigura traiul – uneori pe bandă rulantă, în majoritate scenarii de categorie inferioară; de aici, puternica ignorare pentru familie.

☺ Abia în 1975, Oscarul pentru The Brave One a intrat în posesia lui Trumbo, în timp ce trofeul cuvenit pentru Roman Holiday l-a acceptat soţia lui, în 1993!

Odată cu lansarea Roman Holiday în varianta DVD, Trumbo a fost creditat ca scenarist.

☺ Spartacus (1960), Exodus (1960), Johnny Got His Gun (1971), Papillon (1973) se numără printre creaţiile scenaristice ale lui Dalton Trumbo.

În Trumbo, protagonist este Bryan Cranston, nominalizat la toate premiile importante din 2016: Oscar, Globul de Aur şi BAFTA. Leonardo DiCaprio a fost mai tare, peste tot... ☺

Printre cei luaţi în considerare pentru rolul principal s-a aflat Gary Oldman.

Un rol important în anturajul lui Trumbo l-a jucat actorul Edward G. Robinson (1893-1973, născut sub numele Emanuel Goldenberg, la Bucureşti).

☺ Există în Trumbo şi personaje (importante) care nu au existat în realitate pe de-a-ntregul, dar care sunt un amalgam al unor scenarişti de pe „lista neagră de la Hollywood”. Unul dintre aceste personaje este Arlen Hird (Louis C.K.).

☺ Jay Roach („Meet the Parents”, „Meet the Fockers”, „Austin Powers”) regizează prima sa dramă de lungmetraj. Şi se vede că are asemenea pedigree, (şi) din dialogul încărcat de tăişuri comice.

☺ Distribuţia Trumbo este completată, printre alţii, de Helen Mirren (nominalizată la Globul de Aur pentru rolul incisivei fostei actriţe, actuală jurnalistă de cancan Hedda Hopper), Diane Lane (soţia lui Trumbo), David James Elliott (Jahn Wayne).

Helen Mirren şi Bryan Cranston

☺ Filmul Trumbo are la bază cartea „Dalton Trumbo” a lui Bruce Cook.

PAWN SACRIFICE (2014)

Nu ştiu să joc şah. Pur şi simplu.

De ce îmi bag în venă atunci un film cu şah, dacă tot nu înţeleg cu ce se mănâncă? Pentru că Pawn Sacrifice nu e cu şi despre şah, e despre oameni. Şi mai precis, despre omul Bobby Fischer – în anumite contexte, în contextul numit „meciul secolului” din 1972, din Islanda, rejucat în 1992, în Iugoslavia.

A fost războiul minţilor geniale, al „maşinăriilor matematice de mare clasă” Boris Spasski şi Bobby Fischer (URSS contra America, Est contra Est), în cercul extins al Războiului Rece.

Ruşii jucau pentru ORGOLIU, tabăra americană trăia pentru VICTORIE. După al Doilea Război Mondial, numai sovietici se încununaseră campioni ai lumii în şah. Iar sovieticii trebuia/aveau datoria să demonstreze din nou superioritatea sistemului comunist.

De partea cealaltă, însuşi Henry Kissinger, mâna dreaptă a preşedintelui Nixon, l-a apelat direct pe Fischer, pentru ca acesta să nu se retragă.

 

Bobby Fisher (Robert James Fischer, 1943-2008) este considerat de mulţi cel mai valoros jucător de şah din toate timpurile. În 1958, a primt titlul de mare maestru internaţional; la vremea aceea, era cel mai tânăr deţinător al distincţiei. „Recordul” a fost bătut în 1991, de maghiara Judit Polgar.

Veşnic tânărul Tobey Maguire îi dă viaţă pe ecran lui Fischer, Liev Schreiber este Spasski, în timp ce Peter Sarsgaard intră în pielea preotului fost şahist, care îi e mentor americanului. Michael Stuhlbarg (actorul român Edward G. Robinson în Spotlight, vezi mai sus) apare şi el pe genericul Pawn Sacrifice.

Pawn Sacrifice alternează momentele cruciale ale meciului din 1972 cu povestea vieţii lui Bobby Fischer. Problemele psihice care l-au atacat din toate direcţiile şi care l-au asfixiat, în cele din urmă.

Nu-s eu critic de film, da’ chiar nu înţeleg de ce Pawn Sacrifice nu a fost apreciat mai mult, de ce nu e cunoscut – că pe rottentomatoes şi metacritic e văzut bine de tot, că are un regizor ca Edward Zwick... Oscarurile şi Globurile de Aur sunt subiective şi discutabile...

CONCUSSION / TRAUMA (2015)

Că sportul e o afacere nu mai reprezintă o noutate de mult, pentru nimeni. Lumea asta ghidată de bani şi de comercial trimite din ce în ce mai mult umanul în plan secund.

Aşa e şi în filmul Concussion 2015, povestea adevărată a unui medic născut în Nigeria şi deloc familiarizat cu fotbalul american: decât să intervină pierderile financiare, mai-marii din fotbalul american, o religie pentru mulţi în SUA, mai bine se merge pe burtă şi se trec sub tăcere riscurile practicării acestui sport.

La începutul anilor 2000, dr. Bennet Omalu (Will Smith, nominalizat la Globul de Aur), medic legist şi neuropatolog, demonstrează, cu fapte, legătura dintre loviturile constante pe care primesc fotbaliştii profesionişti în timpul carierei şi deteriorarea sănătăţii lor psihice ulterioare, la vârste nu foarte înaintate.

Ceea ce Omalu a numit „encefalopatie cronică traumatică” a fost nu numai ignorat, s-a încercat ştergerea cu buretele a descoperirii – medicul a dus o bătălie gen David şi Goliat cu Liga Americană de Fotbal (NFL), fiind supus unor presiuni imense.

Will Smith, dr. Bennet Omau şi regizorul Peter Ladesman

Pe britanica Gugu Mbatha-Raw v-am mai recomandat-o AICI şi AICI. Iar pe Will Smith mi-aş dori să îl văd mai des în roluri serioase.

În Concussion 2015 îi mai puteţi vedea pe Alec Baldwin şi Albert Brooks.

Apropo de recunoaşterea prin nominalizări/premii, de care vorbeam mai sus: îmi pare rău că Academia Americană l-a „sărit” pe Will Smith în 2016 – aşa cum îmi părea rău de Jake Gyllenhaal anul trecut, în Nightcrawler.

☺ Concussion 2015 are la bază un articol din revista GQ, „Game Brain”, publicat de Jeanne Marie Laskas şi extins ulterior într-o carte.

AWAKENINGS / REVENIRE LA VIAŢĂ (1990)

Rămânem în sfera medicinii, pentru unul dintre cele mai intense şi cutremurătoare filme care mi-au trecut prin faţa ochilor.

Awakenings îl are în prim-plan pe Robin Williams – care e medic, la fel ca în Patch Adams (1998).

În anii ’20-’30, encefalita letargică/boala somnului făcea ravagii. Victimele au intrat în stare catatonică – erau „morţi vii“, incapabili să gândească, să vorbească şi să se mişte normal.

În 1969, a fost descoperit un nou medicament, care să îi trezească la viaţă. Misiunea de a-l testa i-a revenit dr. Malcolm Sayer (Robin Williams).

Leonard (Robert de Niro) este primul pacient care se trezeşte. El a intrat în comă pe când avea doar 11 ani – acum are 41, iar lumea în care a revenit la viaţă i se prezintă total nouă/străină. În plus, mama lui ar putea fi nepregătită pentru „noul Leonard”.

Întregul experiment prezintă implicaţii psihologice dintre cele mai diverse.

Penelope Ann Miller, Max Von Sydow, Bradley Whitford, Peter Stormare, Vin Diesel și Vincent Pastore se numără printre actorii din distribuţie.

☺ Awakenings are o serie de nominalizări: trei la Oscar (pentru cel mai bun film, Robert de Niro, scenariu adaptat) şi una la Globul de Aur (Robin Williams).

☺ Awakenings 1990 este bazat pe memoriile cu acelaşi titlu a neurologului britanic Oliver Sacks (1933-2015, foto) – Malcolm Sayer în film. Cartea a văzut lumina tiparului în 1973, iar în România a fost tradusă cu titlul „Revenirea la viaţă”.

KON-TIKI (2012)

„Poate că pur şi simplu acum am fost acceptaţi în sânul naturii. Poate am devenit asemenea albatroşilor ori pescăruşilor.”

Kon-Tiki e o poveste cu un Thor real, norvegianul Thor Heyerdahl (1914-2002).

Un explorator în apele oceanului care... nu ştia să înoate.

În 1947, Thor Heyerdahl a condus o expediţie, Kon-Tiki – pe o plută din lemn de balsa (foarte rezistent), echipajul a pornit din Peru şi s-a îndreptat, pe Oceanul Pacific, către insulele polineziene.

Numele expediţiei provine de la zeul incaş al Soarelui.

Heyerdahl voia să demonstreze că oamenii din America de Sud ar fi trecut Oceanul Pacific şi s-au stabilit în Polinezia în perioada pre-columbiană, cu 1500 de ani în urmă.

Thor şi colegii lui au petrecut 101 zile în largul oceanului, printre rechini, peşti zburători, furtuni.

Ajuns acasă, Thor Heyerdahl a scris o carte despre aventura din Pacific, „The Kon-Tiki Expedition: By Raft Across the South Seas” (în original „Kon-Tiki ekspedisjonen”). Publicată în Norvegia pe 2 noiembrie 1948, cartea s-a epuizat în 15 zile. A fost tradusă în 70 de limbi şi vândută în milioane de exemplare!

☺ În 1950, a fost lansat documentarul „Kon-Tiki”, scris şi regizat de acelaşi Heyerdahl, documentar recompensat cu Oscar.

Până la ora actuală, este singurul film (artistic sau documentar) din Norvegia care a primit Oscarul.

Coproducţia europeană Kon-Tiki 2012 a fost şi ea nominalizată la Oscar – pentru cel mai bun film străin.

THE LADY IN THE VAN (2015)

The Lady in the Van înseamnă 90% Maggie Smith şi o nouă mostră de actorie de mare clasă.

Nici nu se putea ca altă actriţă să o joace pe Mary cea veşnic morocănoasă şi cu limba ascuţită – dar pentru care nu poţi să nu simţi măcar un pic de afecţiune.

Bine, Mary Shepherd e o cunoştinţă veche de-a lui Smith – o ştie din piesa de teatru din 1999 şi din adaptarea radiofonică din 2009.

(Alan Bennett a scris piesa de teatru din propria experienţă; câteva dintre piesele lui s-au jucat şi în România. La finalul The Lady in the Van, îl puteţi vedea în carne şi oase pe dramaturgul născut în 1934.)

Începutul de The Lady in the Van e lămuritor: „A Mostly True Story”. ☺ Au englezii ăştia un mod de a introduce acţiunea... uitaţi-vă la Burke and Hare sau (mai jos) la Hysteria.

„I came into your drive for three months and I stayed for 15 years!

Do you know what that is? It's the last laugh.”

Asta se traduce cam aşa: O bătrânică destul de antipatică, Mary (Maggie Smith, nominalizată la Globul de Aur şi BAFTA pentru rol), ajunge să „locuiască” 15 ani (între 1974 şi 1989) pe aleea ce duce la casa lui Alan Bennett. Femeia, despre trecutul căreia nu se cunosc prea multe, stă într-o dubă dărăpănată şi (cam) refuză orice ajutor.

Interesantă este abordarea personajului Bennett – sunt mereu doi Bennett, care vorbesc unul cu altul, de parcă ar fi două persoane distincte. Uitaţi-vă şi o să vă lămuriţi voi...

Fiecare ia ce doreşte din The Lady in the Van: unii pot să îi vadă preponderent partea dramatică, pentru alţii dialogurile colorate vor da verdictul „comedie”.

☺ The Lady in the Van a fost filmat chiar în casa în care au avut loc întâmplările relatate, pe Strada Gloucester Crescent din Camden, Londra.

WOMAN IN GOLD (2015)

În rol principal, o altă doamnă a cinematografiei engleze, Helen Mirren.

Woman in Gold se concentrează pe procesul dus de Maria Altmann (1916-2011) cu statul austriac privind restituirea operelor de artă sustrase de nazişti în al Doilea Război Mondial – cu accent pe creaţiile lui Gustav Klimt (1862-1918), în special „Portretul Adelei Bloch-Bauer”, Femeia în aur.

Obiceiul furtului din casele evreilor este ilustrat, recent, şi în filmul lui George Clooney The Monuments Men/Eroii monumentelor (2014).

Adela Bloch-Bauer a fost mătuşa Mariei Altmann (Helen Mirren; în tinereţe, Tatiana Maslany din inegalabilul „Orphan Black”). Ajunsă în prezent în al nouălea deceniu de viaţă, Maria este susţinută în lupta sa (de fapt, se susţin reciproc) de avocatul Randy Schoenberg (Ryan Reynolds, într-un rol care i-a revenit iniţial lui Andrew Garfield).

Randy Schoenberg (E. Randol Schoenberg), născut în 1966, este  nepotul compozitorului austriac Arnold Schoenberg.

Woman in Gold vă mai încântă cu prezenţa lui Daniel Brühl, Katie Holmes (soţia lui Randy), Max Irons (fiul lui Jeremy Irons), Elizabeth McGovern din Downton Abbey (soţia regizorului Simon Curtis) şi Frances Fisher.

În ciuda subiectului deosebit de tentat, a fost ceva la Woman in Gold care nu s-a legat. Deşi filmul e britanic.

DANNY COLLINS (2015)

Dacă aveţi chef de ceva care să vă destindă şi în urma căruia să rămâneţi cu un zâmbet cald, dacă aveţi poftă de ceva muzică, dacă vă surâde o poveste adevărată aparent incredibilă... faceţi-vă comozi!

În anii ’70, Danny Collins (Al Pacino, care şi-a mai trecut în palmares o nominalizare la Globul de Aur) era o vedetă a rock-ului. Nici acum nu stă foarte rău şi continuă să aibă un stil de viaţă nebun. Cu ocazia zilei sale de naştere, managerul Frank (Christopher Plummer) îi înmânează o scrisoare veche de 40 de ani, adresată lui Danny de însuşi John Lennon.

De aici porneşte schimbarea – Danny se hotărăşte să trăiască... altfel; în primul rând, să (re)ia legătura cu fiul său (Bobby Cannavale, pe care Al Pacino l-a solicitat expres).

Nu sună foarte original, însă e... plăcut – mai ales pentru o seară de vineri, aşa cum a fost cazul meu.

În alte roluri în Danny Collins apar Annette Bening, Jennifer Garner şi Nick Offerman.

☺ Povestea din Danny Collins este inspirată din cea a cântăreţului englez Steve Tilston, care a aflat despre existenţa unei scrisori adresate lui de John Lennon după 34 de ani.

Adevăratul „Danny Collins” apare odată cu genericul de final.

Steve Tilston şi Al Pacino

☺ Pe când la proiect lucra o altă echipă, Steve Carell trebuia să fie interpretul principal.

NADIA (1984)

„Gimnastica s-a schimbat. Noi suntem cele care am schimbat-o.

Ceea ce era special atunci acum e obişnuit.”

Per ansamblu, povestea Nadiei Comăneci văzută de americani – în această producţie pentru televiziune (deci, cu buget redus şi fără staruri) – e binişor spusă. Nu strălucită... ok-iuţ.

Cel mai ciudat mi-a fost să îl văd pe Bela Karolyi înfăţişat ca o minune de om, iar pe Marta (Talia Balsam – prima soţie a lui George Clooney) – o sensibilă şi jumătate, suavă.

Chiar dacă mai jos mă avânt în critici, nu vreau să credeţi că vizionarea filmului Nadia 1984 e o pierdere de vreme.

☺ Nadia la istoricele Jocuri Olimpice 1976 de la Montreal este foarte matură şi... urâtă. Cred că trebuia să păstreze actriţa care a interpretat-o pe Nadia în copilărie.

Scenariştii au sărit fără graţie peste toate Campionatele Europene – 1975, cu prima victorie (la 13 ani şi jumătate) în faţa legendei Turişceva; 1977, cu retragerea echipei României din competiţie, la Praga. Dar pentru americani sunt importante doar Mondialele. Şi, bineînţeles, Jocurile Olimpice.

Deşi realizat în 1984, Nadia se opreşte cu acţiunea la Campionatele Mondiale 1979 de la Fort Worth, Texas – unde Nadia s-a sacrificat, la propriu, pentru primul aur din istorie al echipei României.

Şi, by the way, Teodora Ungureanu nu a participat la competiţia din 1979.

De ce or fi ratat realizatorii momentul Moscova 1980, cu cele 28 de minute de aşteptare pentru o notă la bârnă, care a aruncat-o pe Nadia pe locul 2 la individual compus?! Mda, înţeleg: americanii nu au participat la Jocurile din URSS!

De ce i-o zice în film numai „Teodora” (Ungureanu)? Nici vorbă de „Dorina”, aşa cum i s-a spus/i se spune în realitate celei care a stat în umbra Nadiei.

Să mai spun că în 1978 Emilia Eberle avea 14 ani, nu 12?!

A existat cu adevărat invidia între Nadia şi Dorina?

Dar astea probabil că sunt fineţurile mele, ca iubitor al gimnasticii şi cunoscător al fenomenului, cât de cât.

Nu spun că cei responsabili pentru Nadia 1984 nu s-au străduit – dovadă stau şi numeroasele inscripţii în limba română.

Că nu mă pot abţine: Oneştiul are trepte şi ruine? Eu am trecut pe acolo şi parcă nu-s. ☺ L-am cunoscut inclusiv pe tatăl Nadiei (Jonathan Banks), a cărui inclinaţie spre băutură – prezentată în Nadia 1984 – e cât se poate de reală.

☺ Dublura „Nadiei Comăneci” este Marcia Frederick, prima campioană mondială din istorie a Statelor Unite – la paralele (!), în 1978. Deci, o concurenţă serioasă pentru Nadia cea reală; cele două s-au duelat la întrecerea din 1978, unde Nadia a ocupat locul 5.

Rolul uneia dintre figurile centrale ale gimnasticii româneşti şi internaţionale, doamna Mariana (Mili) Simionescu, îi revine Conchatei Ferrell – cunoscută mai ales din Two and a Half Men.

☺ Dacă vă surâde subiectul „Nadia Comăneci văzută de alţii care nu au avut nicio legătură cu ea”, vă recomand şi cartea Fetiţa care nu zâmbea niciodată de Lola Lafon.

THE WAY (2010)

Parţial poveste adevărată, The Way 2010 îşi îndreaptă atenţia spre străbaterea „Camino de Santiago” – echivalentul pentru catolici al pelerinajului la Mecca (Arabia Saudită) pentru musulmani.

Filmul este scris şi regizat cu suflet de Emilio Estevez, fiul lui Martin Sheen şi fratele lui Charlie Sheen. De asemenea, The Way 2010 este inspirat de o carte scrisă de Jack Hitt.

Cu câţiva ani înainte ca producţia „să se pună pe picioare”, Martin Sheen şi băiatul de 19 ani al lui Emilio Estevez au mers ei însuşi pe „Camino de Santiago”. Şi aşa s-a ivit ideea punerii în scena cinematografică!

În The Way 2010, Daniel (Estevez) pleacă în pelerinaj, dar moare undeva pe parcurs. Tatăl (Martin Sheen), Tom, un medic fără prea multă mişcare la activ şi care a cam pierdut legătura cu fiul, merge în Franţa pentru a-i recupera trupul.

Urmează o poveste despre pierdere, despre regăsire, despre FAMILIE, despre voinţă şi puterea de a reuşi. De a duce visul mai departe. De a merge mai departe în viaţă, orice ar fi.

În cei aproape 800 de kilometri de călătorie, lui Tom i se alătură un olandez, o canadiancă (Deborah Kara Unger) şi un scriitor irlandez (James Nesbitt).

☺ Martin Sheen i-ar fi sugerat pe Michael Douglas sau Mel Gibson pentru rolul titular, însă Emilio Estevez a ţinut să precizeze că a scris rolul Tom special pentru tatăl lui.

ENID (2009)

O producţie britanică, ce prezintă viaţa scriitoarei de cărţi pentru copii Enid Blyton (1897-1968), portretizată de Helena Bonham Carter.

În copilărie, Enid le spunea poveşti fraţilor ei, într-o încercare de evadare din certurile părinţilor. La rândul ei, Enid a devenit o mamă groaznică – printre altele, şi-a folosit copiii ca „şantaj emoţional” pentru a obţine un divorţ.

Pe cât de nefericită a fost în viaţa personală, pe atât de mult a presărat fermec în lumea copiilor pe de tot Globul cu poveştile ei.

În rolul primului soţ al lui Enid, Matthew Macfadyen.

JOY (2015)

Filmul în ansamblu nu e cine ştie ce realizare – mie Jennifer Lawrence mi-a plăcut la nebunie în Silver Linings Playbook/Scenariu pentru happy end (a luat şi Oscarul pentru rol).

Joy 2015 reprezintă o nouă colaborare între regizorul-scenarist David O. Russell, Jennifer Lawrence, Robert De Niro şi Bradley Cooper – după Silver Linings Playbook (2012) şi American Hustle (2014).

Joy 2015 nu este, oficial, o biografie a lui Joy Mangano (născută în 1960), dar se bazează pe viaţa ei. Joy, o mamă (singură), a inventat tot felul de obiecte care să uşureze munca într-o gospodărie – deţine peste 100 de patente. Succesul l-a cunoscut odată cu prezentarea unui mop-minune.

În timpul realizării filmului, David O. Russell nu s-a întâlnit cu Joy Mangano, a purtat numai conversaţii telefonice cu ea.

Pentru a nu crea confuzie (pentru a nu dezinforma), numele de familie al lui Joy (Jennifer Lawrence) nu este niciodată menţionat.

 Joy Mangano şi Jennifer Lawrence

În afara celor trei menţionaţi mai sus, printre actorii care au creat atmosfera din Joy 2015 se numără Virgina Madsen (mama lui Joy), Dascha Polanco (din serialul Orange Is the New Black; prietena lui Joy), Isabella Rossellini şi Diane Ladd.

☺ Pentru rolul Joy, Jennifer Lawrence a obţinut Globul de Aur (categoria Comedie/Muzical) şi a fost nominalizată la Oscar.

Filmul are o nominalizare la Globul de Aur pentru cea mai bună comedie/film muzical.

A ROYAL AFFAIR (2012)

Aici am văzut-o prima dată pe suedeza Alicia Vikander, recent laureată cu Oscar pentru The Danish Girl. Şi l-am „întâlnit” în premieră pe danezul Mads Mikkelsen.

În 1766, Prinţesa britanică Caroline (Alicia Vikander) este obligată să se mărite cu vărul său, Regele Danemarcei, Christian al VII-lea (1749-1808). Monarhul se confrunta cu grave probleme de sănătate mintală.

În 1769, la palat este adus medicul german Johann Friedrich Struensee (Mads Mikkelsen), iar între prinţesă şi acesta ia naştere „o relaţie secretă”.

Idealişti, Caroline (1751-1775) şi Struensee (1737-1772) pun la cale mari reforme, care au darul de a schimba pentru totdeauna Danemarca, dar care – cumva asemănător cu ceea ce se petrece în Lady Jane (1986), în Anglia – le pun în pericol vieţile. Consevatorii le-au pândit fiecare pas.  

A Royal Affair, o ecranizare după un roman al danezului Bodil Steensen-Leth, a primit nominalizări la Oscar şi la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin (Danemarca).

HYSTERIA (2011)

Comedie savuroasă şi poveste adevărată – 2 în 1: „Based on hysterical true story”. ☺

În deceniul 9 al secolului al XIX-lea, medicul englez (Joseph) Mortimer Granville (1833-1900) inventa şi patenta un vibrator electromecanic.

În Hysteria 2011, „rebelul” Mortimer (Hugh Dancy) este angajat la cabinetul dr. Dalrymple (Jonathan Pryce), unde se tratează... isteria feminină. Cu masaje pelviene, care duc la orgasm. Mortimer îşi atrage clientele prin şarm şi face tot posibilul pentru a-şi uşura munca manuală...

Bărbatul îi atrage atenţia fiicei mai mici a lui Dalrymple, Emily (Felicity Jones). Numai că aceasta are o soră... la fel de „nebună” ca Mortimer, chiar dacă nu în domeniul medicinii. ☺ Se numeşte Charlotte (Maggie Gyllenhaal).

În rolul prietenului lui Mortimer, Rupert Everett.

☺ Mai multe despre istoria vibratorului puteţi citi AICI.

LES SAVEURS DU PALAIS / HAUTE CUISINE (2012)

Lipsea un film franţuzesc din acest grupaj, nu? Mă conformez imediat!

Mai ales că vine cu mâncare muuultă şi buuuună (să nu îmi spuneţi că aţi ratat un alt delicios, Julie & Julia, 2009!) şi o poveste amuzantă, în mare parte adevărată.

Haute Cuisine 2012 este inspirat din povestea lui Danièle Mazet-Delpeuch, prima şi singura femeie care a gătit vreodată în bucătăria de la Palatul Élysée, în perioada 1988-1990, atunci când preşedinte al Franţei era François Mitterand (1916-1996).

Fiindcă nu are pretenţia de documentar, personajul central se cheamă Hortense Laborie şi este adus pe ecran de Catherine Frot.

Cum liderul Franţei (interpretat de scriitorul Jean d'Ormesson) tânjea după preparate culinare care să-i amintească de copilărie, este adusă doamna Laborie.

Singura femeie din bucătăria prezidenţială, ea se loveşte de prejudecăţile şi de invidia celor din subordine.

  

Foto deschidere: Protagoniştii din „Kon-Tiki” (2012)

*Din categoria „filme pe pâine”

☺ Drame romantice (I)

☺ Drame romantice (II)

☺ Drame romantice de colectie (ediţia de Valentine’s Day)

☺ Comedie, aventură şi romantism

☺ Filme de vacanta

☺ Filme cu muzică

☺ Filme britanice... sau cu tentă britanică

☺ Istoria Angliei

☺ De toate pentru toţi

☺ C-asa-i in viata! (despre oameni si defectele lor)

☺ C-asa-i in viata! (II)