Dallas Buyers Club (2013, cu Matthew McConaughey, Jared Leto). Lupta pentru viaţă... și pentru Oscar

Mă aşteptam să fie un film dur, în sens de boală - cu vomitături, tremurături, dureri, suferinţă fizică în general. Ce conduce şi la un psihic dement.

Ia uite că n-a fost aşa...!

Emoţia nu-ţi dă pace. Nu instantaneu.

Empatizezi cu protagonistul pe care, în primele minute, nu dădeai doi bani. 

Poate chiar îl detestai. Pentru modul de viaţă. Pentru felul de a fi. Pentru limbajul deloc elegant.

UIŢI că, până acum foarte puţin timp, Matthew McConaughey cocheta cu producţii uşurele - ce-i drept, de casă.

UIŢI poate şi că a fost ales cel mai sexy bărbat al Planetei, nu mai departe de 2005.

War Horse/Calul de luptă (2011, cu Jeremy Irvine, Emily Watson). EPOPEEA UNUI CAL

Geniul lui Steven Spielberg răzbate prin fiecare secvenţă din acest film înduioşător.

Vizual, War Horse e mai mult decât o încântare.

Culorile triste ale războiului contrastează cu verdele pătrunzător din debutul filmului.

War Horse e ca un BASM... CU RĂZBOI.

Un cal, Joey, stârneşte ataşamentul profund al unui băiat.

Apoi, al unei fete, al unor soldaţi - fie ei de partea bună sau de partea rea.

Iar calul, la rându-i, are o relaţie specială cu companionul lui din război, un armăsar negru superb, tot dintr-o rasă superioară.

Într-o zonă rurală a Angliei, în comitatul Devon, Joey e un cal de rasă, brun, cu o pată albă în frunte, care se naşte şi creşte sub ochii adolescentului ALBERT (Jeremy Irvine - eu l-am văzut în rolul principal din cea mai recentă ecranizare Great Expectations/Marile speranţe, 2012, cu Helena Bonham Carter, dar şi în tristuleţul Now Is Good, 2013, alături de Dakota Fanning).

În ciuda dificultăţilor financiare ale familiei, tatăl lui Albert (Peter Mullan, Trainspotting/Din viaţă scapă cine poate, 1996, şi seria Harry Potter) cumpără armăsarul licitând împotriva moşierului său.

Mama lui Albert (Emily Watson, care apare şi în recenta ecranizare a volumului Hoţul de cărţi) dezaprobă total gestul soţului, făcut (şi) sub impulsul acoolului.

Femeia îşi înţelege însă bărbatul şi îl iubeşte aşa cum e, fiindcă băutura îi alungă durerea fizică (şi psihică) din războiul în care bărbatul a luptat în Africa de Sud. Neputinţa de a realiza mai mult.

Hoţul de cărţi - Markus Zusak. SUPRAVIEŢUITOAREA LIESEL

Editura: Rao

Anul apariţiei: 2011 (prima ediţie)

Titlul original: The Book Thief (cartea a apărut pentru prima dată în Australia, în 2005)

Am citit cartea aceasta înainte ca toată lumea să înceapă să vorbească despre ea. Am amânat să scriu, pentru ca ideile să se aşeze un pic.

Toată frenezia a pornit de la apropierea LANSĂRII CINEMATOGRAFICE a Hoţului de cărţi ÎN ROMÂNIA (28 februarie 2013).

În ciuda dimensiunii (peste 500 de pagini), Hoţul de cărţi se citeşte uşor.

Autorul foloseşte propoziţii scurte şi o mulţime de paragrafe.

Stilul este cel care l-a consacrat pe autor (în cele patru volume publicate anterior) - poetic, în care metaforele au locul lor bine stabilit.

Dar nici asta nu înseamnă că lectura este greoaie.

CE VREA SĂ ZICĂ AUTORUL

Markus Zusak a declarat într-un interviu că a intenţionat să arate şi o ALTĂ LATURĂ A GERMANIEI NAZISTE: „... existau şi copii rebeli care nu respectau regulile şi oameni care îi ascundeau pe evrei în casele lor” - pentru „Sydney Morning Herald”.

Acţiunea începe în 1939, în Germania nazistă. Într-un oraş fictiv din apropierea München-ului, Molching. Pe Strada Himmel - care înseamnă Rai (Cer) în limba germană.

Se ard cărţi, evreii sunt persecutaţi, miroase a război.

Enough Said/Am spus destul (2013, cu Julia Louis-Dreyfus, James Gandolfini). PRIETENA FOSTEI SOŢII A IUBITULUI

Eva (Julia Louis-Dreyfus, cunoscută din serialele Veep şi Seinfeld) şi Albert (James Gandolfini, durul Tony Soprano din seria The Sopranos/Clanul Soprano, aflat la  penultimul său rol) sunt părinţi maturi, divorţaţi, ai căror fete se pregătesc să plece la colegiu.

Cei doi încep o relaţie după ce se cunosc la o petrecere.

Philomena (2013, cu Judi Dench). Care PACAT e mai MARE?

Philomena este una dintre cele mai emoţionante POVEŞTI DE VIAŢĂ pe care le-am urmărit (citite sau transpuse într-un film) în viaţa mea.

Cine a păcătuit mai mult? Care păcat e mai mare, în fond şi la urma-urmei?

O fată nemăritată care a rămas însărcinată ori BISERICA (Catolică), prin slujitoarele sale, călugăriţele de la mănăstire, care au forţat, în anii ’50, în Irlanda, o mulţime de fete (numărul lor ar fi 60.000) aflate în situaţia celei de mai sus - eroina filmului - să trăiască (a se citi „muncească pe brânci”) la mănăstire, să îşi vadă copilul o singură oră pe zi, ca apoi să le fie smuls pentru a fi dat unei familii bogate?

Iar când, peste ani, mama întreba de copil, când copilul (matur) ajungea până la mănăstire să întrebe de originile sale, călugăriţele păstrau secretul... Fiecăruia i se spunea că actele au dispărut într-un incendiu. Ori că persoanei respective i s-a pierdut urma - copilului sau mamei, depinde de situaţie...

Ne pare rău, nu te putem ajuta; nu vrei nişte ceai şi nişte prăjiturele, dacă tot ai bătut drumul până aici?

Totul TOCMAI pentru PĂCATUL de a se desfăta sexual în afara căsătoriei.

Cine pe cine TREBUIE SĂ IERTE?

Călugăriţele pe fete că nu au ascultat de Dumnezeu ori fetele (mature) pe slujitoarele Domnului că le-au furat copiii?

Din PĂCATE, toate evenimentele de mai sus s-au petrecut în realitate.

Femeia, Philomena Lee (interpretată magistral de Judi Dench) nu a purtat ranchiună Bisericii, a rămas o credincioasă practicantă.

Toată povestea a ieşit la suprafaţă atunci când Philomena i-a mărturisit fiicei sale că, în urmă cu fix 50 de ani, a dat naştere unui băiat. În afara căsătoriei. Că i-a fost ruşine de acest fapt. În tot acest timp... Şi că nu a încetat să îl caute...

No se aceptan devoluciones (2013). Dragoste de tata si... INCASARI URIASE

Nu tre’ să fie un film de Oscar ca să te impresioneze. Să te surprindă.

Nu tre’ să aibă o tonă de premii ca să te determine să-l vizionezi.

Tre’ doar să aibă nişte protagonişti simpatici, o poveste de şi pentru SUFLET.

Şi... mmm... nu tre’ să fie un film american.

Cu actori hiper-cunoscuţi şi buget pe măsură.

(Şi, în ciuda ăstora, cu o acţiune ce lasă de dorit.)

No se aceptan devoluciones a fost un extraordinar succes de casă, atât în Mexic, cât şi în SUA.

În America, a avut CELE MAI MARI ÎNCASĂRI DIN TOATE TIMPURILE în ceea ce priveşte filmele de limbă spaniolă, clasându-se pe LOCUL 4 ÎN PRIVINŢA PRODUCŢIILOR STRĂINE LANSATE ÎN STATELE UNITE de-a lungul timpului (din 1980 încoace), conform boxofficemojo.com.

Primele trei filme din clasament au fost, conform aceleiaşi surse: Crouching Tiger, Hidden Dragon/Tigru şi dragon, 2000 (Taiwan); Life is Beautiful/Viaţa e frumoasă, 1997 (Italia); Hero/Eroul, 2002 (China).

The Nun’s Story/Povestea unei călugărițe (1959, cu Audrey Hepburn). Din dragoste pentru oameni

Poveste a unei călugăriţe care a trăit în realitate, The Nun’s Story este unul dintre cele mai impresionante (şi frumoase) filme ale încântătoarei Audrey Hepburn.

La fel cum am făcut-o cu Six Feet Under, am sărit peste filmul acesta cu Audrey Hepburn din motive de... PREJUDECATĂ. Adică: nu-mi doream să o văd în postura de călugăriţă, înveşmântată/ascunsă în haine fără formă şi cu capul acoperit.

Citisem că The Nun’s Story e unul dintre filmele preferate ale lui Audrey Hepburn, însă nici aşa nu m-am lăsat convinsă.

Trăiam clar cu impresia că e un film trist, deprimant, cu oameni care vieţuiau sau lucrau într-o ţară din lumea a treia, CONGO.

Iar VIAŢA BISERICEASCĂ nu m-a atras niciodată.

În plus, mă temeam ca rolul călugăriţei să nu fie prea DRAMATIC pentru actriţă, deşi am urmărit-o în The Children’s Hour/Şcoala de fete (1961), alături de Shirley MacLaine, unde nu e loc decât de DRAMATISM.

Ei...! Deşi The Nun’s Story durează cam două ore şi jumătate, îmi doream să nu se mai termine...

A FOST EMOŢIONANT...

Deci. Cine a inventat prejudecăţile astea?!

Ole Einar Bjoerndalen - (Super)eroul Jocurilor Olimpice

Vă plac filmele cu supereroi?

Mie nu.

Însă cei din viaţa reală îmi trezesc o admiraţie greu de transpus în cuvinte.

De când mă ştiu, mi-a plăcut competiţia. Sportivă. Sportul, în general.

Până pe la 18 ani, nu ratam aproape niciun eveniment sportiv. Fotbal, atletism, caiac-canoe, Formula 1, nu mai pomenesc de gimnastică - aceasta a rămas o constantă în viaţa mea de privitor la televizor ori ca spectator.

Cu atât mai mult Jocurile Olimpice (OLIMPIADA REPREZINTĂ PERIOADA ACEEA DE PATRU ANI DINTRE DOUĂ JOCURI OLIMPICE, aşa că, vă rog, nu mai utilizaţi acest termen!).

Primele mele Jocuri integrale au fost în 1992, la Albertville (cu Alberto Tomba şi frumuşelul patinator Viktor Petrenko), respectiv Barcelona (cu LAVINIA MILOŞOVICI şi ultimul 10 din gimnastică şi Carl Lewis).

De atunci, nu am ratat vreo ediţie a Jocurilor, fie ea de vară sau de iarnă. Am urmărit pe viu naşterea unor legende. Eroi. Modele de viaţă.

Lecţii de viaţă. De depăşire a limitelor. Voinţă dusă la extrem. Încleştări pe muchie de cuţit. Câteodată toate astea se încheie fericit, alteori dezamăgirea îi sfâşie pe participanţi.

Jocurile Olimpice au o atmosferă aparte. Atunci, urmăresc discipline sportive de care abia am habar - pentru ideea de competiţie la cel mai înalt nivel, pentru... spiritul olimpic.

Astfel, iarna am descoperit discipline deosebit de spectaculoase, pe care le urmăresc cu sufletul la gură o dată la patru ani - curling (şah pe gheaţă, pentru cine nu ştie, cu economişti, matematicieni şi de-alde de-astea în echipe), schi acrobatic - mogule, patinaj viteză, short track (patinaj viteză pe pistă scurtă).

Asta în afară de biatlon, schi alpin, sărituri cu schiurile şi patinaj artistic, la care mai trag cu ochiul în timpul anului.

Unul dintre EROII abia începutelor întreceri de la Soci era deja un erou înainte de Soci. Cu statuie în oraşul natal, cu povara de a fi cel mai valoros biatlonist al tuturor timpurilor şi unul dintre cei mai titraţi sportivi participanţi vreodată la Jocurile de iarnă, norvegianul Ole Einar Bjoerndalen şi-a adăugat în palmares sâmbătă a şaptea medalie de aur la JO.

Her/Ea (2013, cu Joaquin Phoenix, Scarlett Johansson). Cât de singur e omul modern?!

Pentru cei care vânează filme de Oscar în această perioadă (şi eu! şi eu!), povestea e cunoscută.

Într-un viitor în care tehnologia atinge cote ridicate - care îl ajută pe om în activităţile sale zi cu zi, lăsând sentimentele în plan secund-, un bărbat se îndrăgosteşte de sistemul lui de operare/inteligenţă artificială.

Și el/ea de el.

Cum e posibil? În lumea REALĂ nu e.

Dar în viitorul nu foarte îndepărtat din Her e.

La instalare, sistemul te întreabă dacă îl vrei cu voce de bărbat sau de femeie. Theodore (Joaquin Phoenix) doreşte o femeie. Şi ea vine prin vocea seducătoare a lui Scarlett Johansson.

Sistemul de operare conversează cu Theodore, dar nu numai tehnic (trimiterea de e-mail-uri, de exemplu), ci îl cunoaşte, ştie ce îl preocupă, ce îi place şi ce nu îi place. Îi dă sfaturi. Îi cere sfaturi. Îi oferă o mostră din creaţia muzicală proprie (sistemul are şi capacităţi creative ☺). Îi oferă, prin diferite mijloace, FERICIRE. Bucurie.

De care singuraticul Theo duce lipsă.

     Unul dintre rarele momente când Theo zâmbeşte

Samantha, aşa cum i-a ales Theo numele sistemului de operare, e lângă el, chiar dacă nu fizic, în mai toate momentele existenţei bărbatului, care „vorbeşte” mai tot timpul cu „ea”. Şi ea cu el.

Iar „ea” îl sună, la rându-i. Când se plictiseşte, când vrea să îi arate ceva... Când are chef, pur şi simplu, de conversaţie.

Samantha e mereu alături de Theo. Mai puţin partea sexuală. Pe care încearcă să o rezolve într-un fel.

Samantha îl ajută să iasă, cât de cât, din starea de DEPRIMARE.

Tot ce lipseşte e căldura umană.

Last Night (2010, cu Keira Knightley). Joaca de-a seducția

Am văzut acest film la recomandarea unei unei colege. „Un fel de Closer”, a zis. Şi m-a convins.

De obicei, nu sar peste DRAMELE ROMANTICE bune, însă Last Night mi-a scăpat... Până acum.

Last Night pătrunde într-o relaţie pe PARCURSUL UNEI NOPŢI, în care el şi ea sunt departe unul de celălalt. În care au parte de câte o tentaţie. Va fi ţinută ea în frâu?

Last Night explorează COINCIDENŢE ALE VIEŢII.

Last Night TESTEAZĂ IUBIREA. Sentimentul de culpabilitate. FIDELITATEA.

Povestea e realistă şi nu e spusă complicat.

Însă din ea răzbat o multitudine de emoţii - trăite şi transmise ţie de personaje.

Dacă te pui în pielea lor, cum ai fi reacţionat?

Joanna (Keira Knightley, într-un rol pentru care a dat probe şi Jessica Biel) şi Michael (Sam Worhington, pe care îl știți din Avatar) sunt CĂSĂTORIŢI de trei ani, după o relaţie prealabilă de patru ani, ce datează din vremea colegiului. Perioadă în care s-au despărţit o dată, pe când nu erau încă soţ şi soţie.

La o petrecere, ea o cunoaşte pe (relativ) noua colegă de serviciu a lui. Observă ATRACŢIA dintre ei. I-o reproşează. Îi reproşează că nu i-a pomenit despre ea până în momentul de faţă.

El spune că nu s-a întâmplat nimic.

A doua zi, Michael trebuie să plece în interes de serviciu într-un alt oraş, însoţit de colegul şi prietenul lui cel mai bun şi de... EA, Laura (Eva Mendes).