joi, 26 noiembrie 2015

Tanara si nelinistita: Eu cu mine si doua rucsacuri prin muntii si orasele Romaniei





Da, domnu’ Marius, chiar am colindat ţara asta de una singură...

În anul de graţie 2003 mă săturasem să-mi plâng de milă singură în Bucureşti prin concediile de vară, aşa că am planificat o călătorie solo prin ţara noastră România.

Fără Internet, laptop şi... bani. Dar cu munte şi un munte de încăpăţânare ☺



Cum Internetul era pe atunci o raritate (cel puţin în casă la mine şi la serviciu), am apelat la instrumente ca atlasul, pixul, calculatorul de mână şi muuuuultă hârtie pentru trasarea şi retrasarea planurilor.
În prima parte a plimbării de – speram eu – zece zile, am avut grijă să programez mult munte – trasee să zicem uşurele, pe care în mare parte le cunoşteam din taberele copilăriei.
Cea de-a doua parte o rezervasem vizitelor prin oraşe şi staţiuni, că tare mă mânca să le cuprind cu privirea, la faţa locului.

Partea tehnică

Mijloace de transport: trenul, microbuzul, autocarul. Aaaa, daaaa, şi propriile picioare... montane.
Echipament: cre’ că vreo două perechi de pantaloni, puţine tricouri (nu tehnice, împrumutate unele de pe la sor’mea), adidaşi... mai de munte (☺☺☺), două (2) rucsacuri – unul în faţă, unul în spate. Deh, nu aveam bani de unul nou, mai mare, şi nici cu împrumut nu mi se dădea.
Unde mai pui că la unul dintre rucsacuri s-a rupt o bretea pe parcurs şi am circulat cu ea înnodată şi răsînnodată.

Am surprins câteva apusuri frumuşele lângă Cabana Babele şi am dârdâit – asta apropo de echipamentul montan complet; al meu consta pentru seară într-o canadiană subţirică (bine, nu chiar foaie de ceapă).



Harta Bucegilor am învârtit-o pe toate părţile.
Pe Jepii Mari nu mă încumetam de una singură, deşi aveam idee de la faţa locului cum şi de ce – în 1998, trei gagici singure-singurele, colege de serviciu (printre ele şi eu), treceau prima oară Jepii Mari până sus, pe platou.

Am mai avut la mine una bucată aparat foto cu film – vreo 5 role de 36 de poziţii. S-ar putea să fi fost şi de 24... chiar m-a lăsat memoria în astă privinţă, zău.


Mătuşa mea m-a dotat cu un telefon mobil d’ala din acele vremuri, antic şi medieval – ca să ştie familionul de mine. N-am vrut să aud, io voiam să fiu singură şi nederanjabilă... dar ce nu face omul pentru ai lui... dacă tot au lăsat ţăcănita să o ia din loc?!

„Măcar nu te urca pe munţi, că e periculos...!”
Dacă mă mai bat mult la cap, chiar că-mi vine să stau acasă, în caniculele şi praful şi plictisul bucureştean!
Decât să plec cu inima cât un purice, mai bine mă las păgubaşă! Cine, io?! Neeeeh!
Prea multă energie consumată pentru proiectul ăsta ca să îl abandonez aşaaaa, brusc şi dintr-o dată.
Ce-o fi o fi şi ce-o ieşi o ieşi!

Ca antrenament, am mers mult pe jos, în pas vioi, de la serviciu până acasă, (şi) prin diferite parcuri. Bun, nu? ☺ Nu încercaţi aşa ceva...

În afara contribuţiei mele financiare (bănuţi strânşi cu grijă din salariul mititel), am împrumutat 500.000 (50 de lei actuali) de la mama.

În fiecare zi îmi calculam la ban, nu la leu (era moneda veche), adunam, înmulţeam şi împărţeam ca să văd în medie cât îmi pot permite să cheltuiesc pe zi. Mai pe româneşte, cât îmi mai pot permite să stau în vacanţă – cu cheltuieli minime.

Răsfăţul maxim – o îngheţată în parc la Sibiu! Ce bine m-am simţit!!! În momentul în care am tras linie şi mi-a ieşit că îmi permit o îngheţată (după mii de calule... sofisticate), nu vă puteţi închipui ce extraz a fost în mine!
Şi, mdaaa, am savurat pe îndelete o îngheţată de cacao – dacă tot e să fie bal! Şi la pahar, nu la cornet sau pe băţ... da?
Ce înseamnă bucuriile mărunte!

O să am cu cine să schimb două vorbe?

Nu sunt defel o persoană sociabilă – aşa că nu-mi făceam griji. Mai bine că nu trebuie să vorbesc, că io am obiceiul să debitez treij’ de mii de prostii pe secundă când m-apucă. Şi nici cu încrederea în oameni nu stau prea bine.
O carte-două îmi ţin bine de urât şi mă şi binedispun. Ţin foarte bine minte că am avut cu mine Eseuri de îndrăgostit, o serie de povestiri filosofice (ficţiune şi nonficţiune) semnate de britanicul de origine elveţiană Alain de Botton.

Totuşi, am legat o relaţie de amiciţie (prietenie ar fi prea mult spus) cu unul dintre cei care aveau grijă de Cabana Babele. Cred şi eu, doar mi-am petrecut trei nopţi în cabana taberelor mele, schimbând cameră după cameră. ☺
Mai trăncăneam două vorbe cu omul pe culoare sau la masă – despre trasee; el îmi povestea despre familia lui din Buşteni, dintr-un bloc de lângă Silva.
Era încă atmosfera din „cabana veche”...

Babele şi Sfinxul, simbolurile Bucegilor




 

Teamă de şi în călătoria solitară?
Da, mi-a fost.
În primul rând, că nu voi puncta toate obiectivele propuse. Apoi, banii. Cum să-i drămuiesc şi să nu mă trezesc fără. Adică să nu am cu ce să mă întorc acasă de hăt-departe.
Nu-mi treceau prin cap accidente pe munte sau pe asfalt, răpiri, viol, furt sau mai ştiu eu ce, că altfel nu plecam la drum.
De urşi se auzise prea puţin spre deloc în Bucegi. OK, nu-i puneam nici p-ăştia la socoteală!
Au încercat să mă ţină acasă, cu vorba. Da’ ai cu cin’ să te pui?!
Nu mă interesează ce pericole născociţi voi! Eu vreau să merg! Şi voi merge! Nu în ciuda voastră, ci pentru că VREAU! Şi pentru că o să POT!
Vreau la munte, vreau să văd şi să simt România pe viu, şi voi nu puteţi să veniţi cu mine...

Mi-am propus să păstrez autenticitatea acelor vremuri, aşa că tot ceea ce vedeţi aici sunt scanări ale fotografiilor din vremuri imemoriale.
În plus, nu-mi place să apar în poze, aşa că nu am pasat nimănui aparatul – am doar scanări cu peisaje, dacă vă mulţumeşte acest lucru.
Dacă nu, puteţi să nu mă credeţi. ☺ Aşa, ca Marius.



Ziua 1 – Vineri 18 iulie 2003
Cabana Babele (2206 m) – Cabana Omu (2507 m) şi retur
Marcaj: bandă galbenă
Timp parcus: 2 ore – 2 ore şi jumătate la dus; 1 oră şi jumătate – 2 ore la întoarcere

Încă de la coada de la telecabina spre Babele m-am ataşat de un grup de trei persoane din Bucureşti; ea, singura fată, lucra la un salon de înfrumuseţare în apropierea blocului în care locuiam pe atunci.

Şi ne-am întâlnit prima oară exaaaact pe MUNTE!
Unul dintre cei din gaşcă (supraponderal şi cu ceva probleme declarate la inimioară) se afla pentru prima oară pe munte. Şi uite că s-a cocoţat fix în Vârful Omu! Din prima... aşa, fără încălzire.

Cabana Omu e atât de mică... iar Coştila e pe jumătate acoperită







Colţi de Morar



Sub Cerdac, porţiunea care ne-a „omorât” astă-primăvară

Vârful Bucura (Vârful Ocolit), 2503 m, al doilea din Bucegi

 

Ziua 2 – Sâmbătă 19 iulie
Cabana Babele – Crucea Caraimanului – Cabana Babele – Peştera Ialomiţei (cu telecabina) şi retur

Marcaje:
Cruce albastră: Cabana Babele – Cabana Caraiman (2025 m) 30 de minute
Bulină albastră: Cabana Caraiman – Crucea Eroilor Neamului (Caraimanului, 2291 m), pe Brâna Mare a Caraimanului 45 de minute  
Cruce roşie: Crucea Eroilor Neamului – Sfinxul şi Cabana Babele, pe creasta Caraimanului 1 oră

Eu şi cei trei de mai sus ne-am dat întâlnire în holul cabanei, cu noaptea în cap. Mie oricum mi s-a părut devreme ora 8, atunci. Acum, în vara şi toamna lui 2015, eram deja în gară la Buşteni, chiar şi pe trasee la ora aia.

Oamenii s-au dus ţintă spre Cabana Caraiman, apoi pe Brâna Mare a Caraimanului, cu norii cam jos.
Eu mi-am dat seama imediat ce traseu abordează. Numai că ei nu ştiau, că nu mai fuseseră pe acolo; nu cunoşteau alternativa până la Cruce, cea pe platou. Am încercat să le povestesc ce şi cum... oricum, pentru mine nu conta pe unde mergeam, atâta timp cât îmi dădeam din nou întâlnire cu Monumentul Eroilor.
Cei trei au zis până la urmă „merci” că n-au văzut pe unde s-au plimbat pe brână... decât la punctul final, aproape de Cruce.




 
Vederi către Buşteni


 
Am rămas cu ei pentru Peştera Ialomicioara, în ideea că se întorc la Cabana Babele pentru bagaje şi rămân cazaţi undeva pe platou după excursia cu telecabina şi vizita din subteran.



Ţeapă! Toţi ne-am recuperat rucsacurile, dar camera mea se ocupase urgent, fiind şi noaptea de sâmbătă spre duminică. Însoţitorii mei au decis să coboare în Buşteni; eu n-aveam ce face deocamdată jos, că nu-mi trecea prin cap să ratez Lacul Bolboci.
Aşa că am nimerit într-o imensă cameră comună şi am tremurat pentru portofel (deşi l-am pitit bine), m-am schimbat de haine sub pătură şi am dormit şi nu prea, stresată că trebuie să mă trezesc în zori, pentru cel mai lung traseu din călătoria solitară.

În acea după-amiază de sâmbătă, mi-am luat picioarele la spinare către Piatra Arsă (din câte îmi amintesc, nu exista marcaj; sau, dacă era, era din an în Paşte).

Către Peştera...

...şi dincolo, către Cruce


Ziua 3 – Duminică 20 iulie
Cabana Babele – Cabana Padina – Cabana Bolboci şi retur

Marcaje:
Cruce albastră: Cabana Babele – Hotel Peştera (1610 m) 1 oră şi jumătate; Hotel Peştera – Cabana Padina (1595 m) 20 de minute; Cabana Padina – Cabana Bolboci (1460 m) 2 ore

M-am grăbit atât de tare să o tulesc în jos la Peştera, că mi-am văduvit stomacul de orice urmă de hrană – eu dacă nu mănânc atunci când mă trezesc (la 4, la 5, la cât o fi), sunt terminată; da’ acu’ 12 ani şi ceva probabil organismul reacţiona altfel... eu ştiu...
Am halit o singură banană, în viteză, iar de la Padina mi-am cumpărat o ciocolată.
Bonus: Pe la jumătatea drumului Babele – Peştera îmi răsare în cale o turmă babană de oi. Mi-e cam aiurea să mă strecor printre ele; n-am încotro, că nu vreau să stau o oră după siesta ’mnealor.

Trec prin Cheile Tătarului, înconjor Lacul Bolboci - cică-s 10 kilometri, pe drumul vechi, până la Cabana Bolboci.




Verde scânteietor - o culoare ireală



La cabană rad efectiv un şniţel cu cartofi prăjiţi – care bilă a mea mai suportă azi aşa ceva?!
Pe drumul de întoarcere, după vreo doi kilometri mă agaţă un ARO. Era un bărbat însoţit de cei doi copii ai lui – m-au abandonat la Peştera Ialomiţei.
Şi ce noroc am avut! O ceaţă deasă începea să se aştearnă pe la ora 17, cu zece minute înainte de Cabana Babele. Abia îmi intuiam gambele la punctul de sosire...!

Noaptea mi-au cântat în geam stropi de ploaie; în trosnetul lemnelor din sobă, dansul suav şi cântecul flăcărilor pe întuneric, ce senzaţie mai era...


Ziua 4 – Luni 21 iulie
Cabana Babele – Buşteni

Marcaje:
Bandă galbenă: Cabana Babele – Cabana Piatra Arsă (1950 m) 1 oră
Bandă albastră: Cabana Piatra Arsă – Gara Sinaia (~ 800 m altitudine), prin Poiana Stânii Regale  3 ore – 3 ore şi jumătate

Nu mă trăgea inima să cobor de la Babele, aşa că am mai tras un şir de fotografii – şi consumasem deja ceva role de film!




Pe Piciorul Pietrei Arse – pustiu. Un nor mare, gri închis (ca să nu zic negru), mi se învârtea deasupra capului.


În Poiana Stânii Regale m-am căţărat pe stânca Franz Joseph, pentru panorama superbă asupra Văii Prahovei.

Deşi am ales varianta Sinaia pentru coborârea de pe platou, căutam cazare în Buşteni – din considerente financiare şi pentru că era punctul de plecare în celelalte două trasee din planificare.
Am găsit găzduire la un fost participant la Jocurile Olimpice de iarnă (la schi fond), pe lângă pârtia Kalinderu, în construcţie la acea dată.


Ziua 5 – Marţi 22 iulie
Buşteni – Cabana Poiana Izvoarelor – Cabana Diham – Predeal; Predeal – Căbucet Plecare şi retur (cu telescaunul) – Buşteni

Marcaje:
Bandă galbenă: Gara Buşteni – Cabana Gura Diham (982 m) 1 oră
Bandă roşie: Gura Diham – Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) 1 oră şi jumătate
Cruce albastră: Cabana Poiana Izvoarelor – Cabana Diham (1320 m) 45 de minute
Bulină roşie: Cabana Diham – Gara Predeal 2 ore şi jumătate - 3 ore

De dimineaţă, până la Cabana Gura Diham, am inhalat nişte aer curat în cei 4 kilometri străbătuţi cu pasul. Care Cabană Gura Diham era cabană pe atunci, nu localul cu fiţe de azi.



Coştila şi Colţii Morarului


Pe şoseaua Predeal – Pârâul Rece – Râşnov m-am întâlnit cu nişte pacienţi de la Sanatoriul de nevroze Predeal, rezervat tratării afecţiunilor uşoare. Am trăit eu un pic de spaimă când i-am auzit încotro se îndreaptă; până la urmă, s-au dovedit oameni super-drăguţi, deloc deranjaţi psihic, cred că trimişi acolo pentru relaxare. Bine, acum poate fi cazul celălalt: nebun la nebun trage. ☺
Pentru că la mine în agendă ziua de aspirat natura nu se încheiase, i-am rugat pe colegii mei de drumeţie să mă ghideze către staţia telescaunului din Predeal, Clăbucet Sosire.


După un pic de mişcare spre Cabana Gârbova, m-am suit înapoi pe cablu, în scăunel, şi m-am îndreptat către trenul/microbuzul de Buşteni.


Ziua 6 – Miercuri 23 iulie
Buşteni – Cabana Susai – Cascada Urlătoarea

Marcaje:
☺ Gara Predeal – Hotel Cioplea (actual Belvedere) 30 de minute
Bandă roşie: Hotel Cioplea (1110 m) – Cabana Susai (1434 m) 1 oră
Bulină roşie: Buşteni, Hotel Silva (950 m) – Cascada Urlătoarea (1110 m) 40 de minute

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Predeal

Mă întorc în Predeal, ca să-mi revizitez amintirile cu Cioplea şi Susai.
A fost o tură scurtă, la Cabana Susai, printre picături de ploaie, care mi-au blocat momentan programul pe ziua respectivă.
Susai-ul e ditai complexul hotelier în ziua de azi.
☺ La Susai se poate ajunge şi de la Clăbucet Plecare, în circa 2 ore.

La prânz spre după-amiază nu mai plouă, da’ nici nu-i pic de albastru – tot marea de gri e la putere. Cum nu pot sta locului, caut poteca de Urlătoarea, cel mai accesibil traseu montan din România.

☺ Principala cădere de apă a Cascadei Urlătoarea are 15 metri.


Un mic grup mă îndeamnă să urc, prin dreapta cascadei, să urmăresc de unde cade apa. Mă plimb pe firul râului din care se desprinde cascada. E, de fapt, pârău, şi îi zice, fireşte, Urlătoarea (e afluent al râului Prahova).



Ziua 7 – Joi 24 iulie
Buşteni – Braşov – Sighişoara

La Braşov m-am deplasat de dimineaţă, într-un microbuz.
Oraşul lui Mircea şi Viorel, al lui Gică şi Bogdan, unii dintre cei mai frumoşi oameni de munte, pe care aveam să îi cunosc peste mai bine de zece ani.

Vremea de azi e trasă la indigo cu cea de ieri. În plus, picăturile s-au îndesit faţă de ieri, însă asta nu mă împedică să vizitez a mia oară Piaţa Sfatului şi să mă înfiinţez la Biserica Neagră.




Îmi întorc privirea cu jind înspre Tâmpa – ufff, nu e vreme de urcat...


În acel 2003, am redactat un articol despre Muzeul Casa Mureşenilor din centru, fiindcă mi-a plăcut ce am văzut (în special expoziţia de instrumente de scris) şi cum am fost primită. Nu eram în vizită de lucru, ci doar în plimbare.
Aşa că trag, pentru adăpostire de ploaia din ce în ce mai deasă, la Casa Mureşenilor din centru, înarmată cu ziarul „Cotidianul”, cu materialul despre care vorbirăm, pentru identificare.
Doamna aceea amabilă de mai sus nu era de serviciu şi m-a primit un nene pe la 28-30 de ani, care – s-a dovedit după două minute de discuţii – că dispunea de ceva probleme sentimentale. L-am pierdut şi p-ăsta! ☺
De pe terasă, surprind pe peliculă Turnul Alb.


Turnul Alb din Braşov este unul dintre cele patru turnuri de observație aparţinând Cetății Brașovului. A fost construit concomitent cu Turnul Negru, în perioada 1460-1494. Are peste 30 de metri diferență de nivel față de zidurile orașului şi se află la 59 de metri depărtare de zidul cetății.

Mai stau sau plec acasă?

Ploaia cădea ca nebuna şi nu anunţa nimic a bine.
Tre’ să plec acasă, că pierd banii şi timpul degeaba pe mai departe. Cică au anunţat că nu se calmează în următoarele zile. Da’ n-aş cam vrea să plec, nu ACUM!
O sun pe mătuşa mea, să îmi confirme că va fi naşpa. Deja 70% eram chitită să mă întorc în Bucureştiul de care am fugit.
Cert e că mătuşa mea a zis că e aşa... şi aşa, aşa că am hotărât să risc şi să continui. Bine am făcut: la jumătatea distanţei dintre Braşov şi Sighişoara (cu trenul) soarele răspândea lumină şi iar lumină pe câmpurile de un verde de toate nuanţele.

Cum la hotel era scump, la Sighişoara nimeresc într-o casă cam dubioasă. Îmi pare că erau romi (curaţi), da’ nu de aia am zis „dubios”. Mi-a rămas numai imaginea patului, înalt şi tare, înghesuit undeva parcă pe un hol?! Mai bine nu povestesc, că nu-mi-e clar.
Oamenii s-au dovedit până la urmă foarte amabili.


Ziua 8 – Vineri 25 iulie
Sighişoara – Sibiu

Însoţită de unul dintre copiii familiei-gazdă, casc gura prin Cetatea medievală.
E destul de înnorat, însă nu miroase a ploaie. Mă urmăreşte pe mine ploaia asta peste tot – Omu-Babele cu grindină, La Zaplaz, Vârful Negoiu şi exemple mai sunt.

Străzile înguste din Cetate

Turnul Turnului (cu ceas); restul era în renovare

Următoarea ţintă: Sibiul.

Cum am descoperit de una singură Sibiul

Ştiu o cazare în viitoarea Capitală Culturală Europeană (2007), în Dumbravă, în apropierea Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA. Am mai fost la motel/hotel în 1999, când am asistat la Campionatele Naţionale de gimnastică.
După tot drumul bătut până aici, încărcată de bagaje şi cu vreo doi kilometri în picioare de la staţia terminus de troleibuz/autobuz, mi se taie scurt macaroana că nu mai sunt locuri, nici măcar la căsuţe.
Şi io ce fac??? Oraşul nu-l cunosc, pe aici nu prea am pe cine întreba... După ce se risipeşte scurta panică, îmi amintesc că am văzut ceva în drum cu autobuzul/troleibuz, aproape de centru. Să stau cu ochii mari, să nu pierd plăcuţa cu denumirea... Măcar memorie vizuală am!
Bineînţeles că nu era la stradă şi am pus o mie de întrebări trecătorilor. Şi bineînţeles că era destul de la doi paşi de gară, unde mă lăsase microbuzul de Sighişoara. Nu aşa mi-am propus să cunosc oraşul la care am visat atâta...

Camera e curăţică (puţin în pantă, ca să mă simt ca la munte ☺), are 3 paturi, baia e pe hol. Mi-au laut banii doar pentru un pat – spre deosebire de Babele, unde, chiar dacă am stat singură într-o cameră de două persoane şi nu am folosit decât un pat, le-am achitat pe amândouă.

Îmi las bagajele, înfulec repede ceva şi plec în recunoaştere.
Mă cucereşte Strada Cetăţii, cu al său zid lung (cea de-a treia centură de fortificaţii datează din perioada 1357-1366), cu Turnul Archebuzierilor (Turnul Postăvarilor/Turnul Pânzarilor), Turnul Olarilor și Turnul Dulgherilor – singurele turnuri de apărare din oraş cel mai puțin atinse de vicisitudinile vremii.



Ziua 9 – Sâmbătă 26 iulie
Sibiu – Ucea de Jos şi retur

Traseul de mai sus e cu trenul şi a însemnat trecerea în judeţul Braşov.
La Gara Sibiu am încercat să mă informez cu privire la un mijloc de transport în comun către Bâlea Lac. Problema e cu multe necunoscute. OK, mergem pe ce ştim, că ăştia sibieni sunt pe dinafară: tata îmi spusese să fiu în Ucea, că de acolo ţine el minte că a luat odată-cândva-demult o cursă spre Bâlea. Sau doar a auzit.

Deşi soarele era la datorie pe cer de data asta, pe mine ceaţa mă înconjura din toate părţile. Bineînţeles că am făcut drumul degeaba, şi cu personalul (o oră şi ceva). Ucea n-a mai văzut picior de cursă spre Bâlea – dacă a văzut vreodată – de... când o fi fost să fie.
Umblu agale pe şosea în Ucea de Jos – caut un traseu montan, dar o las moartă. Sunt chiar la dracu-n praznic, în nişte munţi Făgăraş în care nu am pus în viaţa mea piciorul.

Cu ciuda că mi s-au rispit niscaiva ore aiurea, apăs reconfigurare traseu de oraş. Aşadar, Sibiu reloaded. Piaţa Mare şi Piaţa Mică. Podul Minciunilor. Muzeul Brukenthal şi Turnul Sfatului, cu vederea de ansamblu (panoramică) asupra oraşului.


Muzeul Național Brukenthal este găzduit de Palatul Brukenthal, construit, în perioada 1778-1788, de Baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), mult timp guvernator al Transilvaniei.
Muzeul Brukenthal a fost inaugurat în 1817, fiind constituit din colecțiile baronului.
Muzeul Brukenthal este primul muzeu deschis în Europa Centrală şi de Est.

Le-am rugat pe doamnele muzeografe să deschidă fereastra, să pot cuprinde Piaţa.


Pe sub Turnul Sfatului din Sibiu se află un gang de trecere din Piața Mare în Piața Mică. Turnul a fost construit în secolul al XIII-lea, iar la parter este poarta de intrare în a II-a centură de fortificaţii a orașului.



Ziua 10 – Duminică 27 iulie
Sibiu – Păltiniş şi retur

Era ziua când Turul Franţei îşi încheia socotelile în 2003. Unii cu bicicletele, alţii cu picioarele. ☺ Straşnică planificare am mai făcut – toate au ieşit relativ OK, mai puţin desfăşurarea şi sfârşitul competiţiei pe care o preţuiesc atâta. Bine, era epoca lui Armstrong, dar tot era spectacol.

Către Păltiniş – cea mai veche şi cea mai înaltă staţiune din Româniase pleacă la ore fixe din faţa Gării Sibiu – ieri m-am interesat de program. Mă sui în prima cursă a zilei.
Din Sibiu până la Păltiniş (35 de kilometri măsuraţi pe hartă) autobuzul nostru din secolul 14 face o veşnicie şi jumătate – după ce că are de-a face cu serpentinele, fiindcă e rată opreşte din doi în doi metri.
Parcursul include traversarea localităţii Răşinari, locul de naştere a lui Octavian Goga (1881-1938) şi Emil Cioran (1911-1995) şi locul de veci pentru Andrei Şaguna (1808-1873).
Şi, chiar în Păltiniş, există Casa Memorială Constantin Noica (1909-1987). Filosoful este înmormântat în Păltiniş, în Schit.

Păltinişul din Munţi Cindrel, situat la 1442 m altitudine, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trei vile din staţiune au fost declarate monumente istorice.
Păltiniş este recunoscut pentru aerul său puternic ozonat.

Eu nu sunt făcută să stau la o masă, la o cafea, chiar dacă e munte împrejur. Tre’ să o iau din loc, să studiez locurile. Şi aşa ajung să mă cocoţ pe cel mai accesibil pisc, Vârful Onceşti (1713 m). Urc pe sub telescaun, cei din băncuţele plutitoare se uită ca la nebuni... să îmi pese?!... de ce mi-ar păsa??
Adie uşor vântul, sunt depaaaaarte-depaaarteeeee de orice localitate... desfătarea e maximă!  Să fiu numai atentă să nu pierd cursa de întoarcere, c-am îmbulinat-o!


De coborât am coborât tot pe jos, dar având-o în grijă pe fetiţa de vreo 7 ani a celui responsabil de telescaun şi care mai avea ceva de meşterit pe sus chiar şi după ce instalaţia nu mai funcţiona. Companie bună puştoiaca! Iar eu am mai fost puţin la munte – pardon, Mircea, PE munte.


Ziua 11, ultima – Luni 28 iulie
Sibiu – Valea Oltului – Râmnicu Vâlcea – Curtea de Argeş – Bucureşti

Călătorie pe Valea Oltului, către Râmnicu Vâlcea. Ce peisaje mi-a fost dat să văd acolo... printre tuneluri şi viaducte. Trecem prin Şelimbăr (cu a sa istorie legată de Mihai Viteazul), Veştem, Tălmaciu, Podu Olt, Turnu Roşu, Lotru, Cozia, Călimăneşti – le-am bifat dinainte pe hartă, nu sunt pe dinafară.
Mă sufoc în maşina cu mulţi oameni şi care o apucă fix prin canicula cea mai cea, fix în amiază. Tocmai mă gândeam că am fentat căldura timp de zece zile. Ia să mai las gânditul la o parte!

Mănăstirea Curtea de Argeş, pentru care am deraiat drumul către casa Bucureşti, e în renovare – cu schele multiple aşternute pe faţadă, pe turnurile ei atât de sucite.


Am căutat şi Fântâna lui Manole, despre care mi s-a transmis că e taman în parcul de vizavi de zidurile mănăstirii.

Când îmi trăgeam sufletul pe artera principală a municipiului Curtea de Argeş, am constatat că ceasul de la mână arăta aceeaşi oră ca atunci când plecasem din autogară/gară. Ups, problem! Ceasul nici măcar nu-i al meu, mi l-a împrumutat (şi p-ăsta!) o colegă de serviciu.
Am rămas cam în aer în vizita la Mănăstirea Curtea de Argeş. Parcă nici ceasul de la telefonul mobil nu mă ajuta – nu mai avea baterie, ceva.

Pentru că nu trăiesc pe lumea asta, habar n-aveam de varianta maşină/autocar din Curtea de Argeş către Bucureşti – eu studiam mersul trenurilor. Am fost foooarte entuziastă când mi s-a spus că tot de unde mă lăsase cursa de Râmnicu Vâlcea mă pot îmbarca spre Bucureşti.

☺ Clădirea Gării (Regale) din Curtea de Argeş este declarată monument istoric.
Deserveşte numai fostul traseu regal Piteşti – Curtea de Argeş; de asemenea, de aici pleacă şi vin trenuri spre/din Bucureşti.
☺ Linia ferată a fost inaugurată, în 1899, de Regele Carol I.


Eram realmente fascinată cât de repede se ajunge în Capitală!!
Autocarul a oprit în Bucureşti, la Autogara Militari, şi eu parcă eram în alt oraş. Zona Păcii mi-era total necunoscută.

Prin Bucureşti, până acasă-acasă, în casă, am făcut mai mult decât pe autostradă. Asta pentru că mi-am întrerupt călătoria ca să îi dez-opresc ceasul colegei.
De unde-mi picase soarele în cap toată ziua, s-a pornit din senin o ploaie tare de vară. După o oră de căscat ochii în magazinul Bucur Obor, în speranţa că se potoleşte, am luat-o din loc. Ghiciţi când s-a oprit potopul. Da, chiar în faţa blocului, când să scot cheia! Curgeau apele de pe mine, după cele zece minute de alergat prin ploaie...!

M-au cuprins instantaneu două bucurii: că m-am întors fără bucăţele lipsă acasă, cu experienţe inedite, şi că nu m-am atins de împrumutul de la mama. Acuma, că a avut ea grijă să-mi strice ambele bucurii... OK, să lăsăm trecutul la locul lui!

***

Mamăăăă, cât am evoluat de la începutul anilor 2000, când marile mele „ţinte” cu piciorul erau Crucea (fie ea şi pe Brâna Caraimanului), Vârful Omu (coborârea prin Valea Cerbului era cea mai solicitantă), Cota 1500 şi Cota 2000.

Ia priviţi pe unde am fost, în comparaţie! Şi pe ce vreme...

Omu – Early edition (luna mai)
De la Omu cu grindina după noi (traseu Peştera – Omu – Babele)

Am urcat pe Jepii Mici şi am coborât pe Jepii Mari (plus un drum până la Cruce)


Plus


La mare, la început de august

Ca să fie turul României plin, nu trebuia să omit din program Marea Neagră.
Nu mă duceam pentru bălăceală şi plajă, ci pentru răsărit. Era începutul lui august 2003.
Sor’mea nu m-a mai lăsat de capul meu de data asta – m-a invitat „la ea”, la cazarea din Costineşti. Condiţia mea: Să stea cu mine pe plajă până la răsărit.
Oamenii din gaşca ei au îngheţat pân’ la 5 dimineaţa (unii au renunţat), ca să îmi completez eu albumul cu fotografii de concediu 2003. ☺



FOTO DESCHIDERE: Vedere de la Omu asupra coborârii în Buşteni prin Valea Cerbului – pe care am testat-o pentru prima oară în 2005, tot într-o excursie solitară. Într-o zi înnorată, cu nişte picături de ploaie, în prima parte, cea pe stânci

Cum nebunii s-au înmulţit considerabil zilele-astea (în societatea actuală), iar trecerea anilor a sporit conştientizarea pericolelor, probabil că aventura mea de 11 zile prin România muntoasă şi istorică va rămâne unică şi irepetabilă. Sau nu...
Related Posts Plugin for

WordPress, Blogger...

11 comentarii:

  1. Tiiiiiiiiii..... ca nu ma mai pot opri din exclamatii de admiratie! Esti absolut FANTASTICA si DE ADMIRAT! singurica traversând Carpatii! N-am mai auzit asa ceva, de aceea, respectul meu!
    Am citit jurnalul, rând cu rând si zi cu zi... savuroase descrieri, minunate fotografii - unde mai si pui ca nu sunt facute digital! Respect!
    Cat despre Sibiu, ce sa mai zic, m-a uns la suflet, ca este orasul meu drag :) si Paltinisul sfârsiturilor de saptamâna... minunate descrieri!
    Vad ca Marius si Mircea nu se înghesuie aici cu ovatiuni, asa ca singura explicatie este - sunt muti de admiratie! :))
    te pup. O saptamana frumoasa sa ai, acum la început de iarna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumeeeeeesc!!!
      E o poveste dragă sufletului meu (ca, de altfel, toate cele pe care le postez, dar asta e... ceva mai dragă), pe care speram să o scot „la lumină" cândva. Era, până acum puţin timp, la stadiul de proiect îndepărtat.
      Într-un fel, Marius m-a provocat să mă plimb printre amintiri, să scanez ce poze mai aveam de scanat, să o iau din nou din loc şi să retrăiesc peripeţiile acelei veri.
      Să ştii că atunci când am început să scriu despre Sibiu gândul mi-a zburat instantaneu la tine... chiar, în 2003 mai erai prin România?

      Ștergere
  2. Toata stima si din partea mea!
    Iata unde duce putina(!) neliniste... La o drumetie exceptionala!
    Si poate la sentimentul ca totul este posibil atunci cand vrem sa se petreaca...

    Zile frumoase sa ai!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos!
      Poate o să îmi iau din nou picioarele la spinare... cu toate că acum nu mai am nebunia aceea a tinereţii... mă rog, a primei tinereţi.
      Da, cred că totul a ponit de la „vreau!" şi, mai presus de toate, „ştiu că o să reuşesc!".
      Să fie totul bine şi frumos şi pentru tine!

      Ștergere
  3. Ce jurnal fain! Bravo, felicitari pentru calatorie!
    Nu stiu daca m-as incumeta la o calatorie de una singura, nu stiu nici daca nu m-as incumeta... Dar probabil ca astfel de experiente tin de moment si de stare.
    La cat mai multe calatorii frumoase!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc!!
      Nici eu nu ştiu dacă aş fi în stare să o iau de la capăt - bineînţeles, cu alte trasee, cu un alt itinerariu... dar mi-a făcut o plăcere nemaipomenită să mă întorc în timp şi să redescopăr întâmplări pe care le credeam de mult îngropate.
      Călătorii frumoase şi fructuoase, de asemenea!

      Ștergere
  4. Frumoasă aventură! :)

    Mie încă îmi tremură genunchii când văd drumul ăla pe sub cerdac, pe care l-am făcut o singură dată, acum vreo...10 ani? S-ar putea să repet experiența weekendul ăsta. :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Impresiile se schimbă în timp - aştept să le "aud" pe cele noi; şi poze, bineînţeles!

      Cu Cerdacul am o experienţă pe zăpadă/gheaţă... de sigur o s-o ţin minte!
      http://la-povestile-mele.blogspot.ro/2015/05/omu-early-edition.html

      Ștergere
  5. Foarte frumos ca iti place sa calatoresti. Spor la mai multe excursii minunate. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Multumesc! M-ati intors in timp, in anii '60 ai sec.XX.Singurul lucru care s-a schimbat este schitul de la intrarea in Pestera Ialomicioarei. Probabil ca, din 1962, o fi mai ars vreodata si a fost reconstruit... conform evolutiei(?!). Cascada Urlatoarea e la aceeasi inaltime, da'nu cred ca acolo se mai gaseste bere "Azuga" la sticla speciala ca pe vremuri...Postarile D-voastra imi intaresc convingerea ca noi, oamenii, suntem trecatori prin natura vesnica...

    RăspundețiȘtergere