A Place in the Sun/Un loc sub soare (1951, cu Elizabeth Taylor, Montgomery Clift). Dragoste printre minciuni

O să spun asta de câte ori o să am ocazia: Filmele vechi nu beneficiază de tehnologia de azi, DAR au marea calitate de a te face să te implici în poveste, iar povestea să aibă un impact asupra ta. Filmele vechi (alea bune) spun poveşti simple - neîncărcate de acţiune inutilă - cu mijloace puţine. Emoţie şi mesaj cât cuprinde.

Există, desigur, excepţii, aşa cum există şi cu producţiile recente.

Atmosfera (şi umorul din plin) din filmele din 1935-1965 (1970) nu e egalată de ceea se se produce în prezent.

Ieri am văzut două filme - şi bucăţele din altele, dar alea nu se pun la socoteală: A Place in the Sun şi Gravity. Mult-lăudatul Gravity, cu Sandra Bullock și George Clooney. 

Înainte de proiecţie (am fost la cinema), rulau prezentări ale unor filme pline de acţiune, de efecte special la greu, de busturi goale şi... fără ESENŢĂ. Hai să ne jucăm de-a istoria! Sau de-a literatura...! Şi uite că filme de genul ăsta fac box office-ul...!

Gravity a fost o dezamăgire pentru mine. Efectele speciale (3D-ul) nu au fost rele deloc, însă, dacă e să fac o comparație strict tehnică, Viaţa lui Pi a fost mai vizual. Acţiunea/povestea din Gravity mi s-a părut exagerată - putea Ryan să moară de şapte mii de ori, însă aşa îi spuneau scurtmetraj, nu lungmetraj -, personajele construite destul de şablonard. Nu m-am plictisit la Gravity, nu asta e problema mea. Doar că nu mi-a transmis ceva. Orice în afară de jocul actorilor şi tonele de efecte speciale. Mă aşteptam să fie şi un pic PSIHOLOGIC, la subiectul adus în discuţie...

SPRE DEOSEBIRE de A Place in the Sun...

Poate nu trebuia eu să pun în faţa ochilor A Place in the Sun şi Gravity la diferenţă de doar câteva ore...

A Place in the Sun s-ar încadra la categoria dramă romantică şi psihologică. Ca să fie (şi mai) pe gustul meu, REALĂ.

A Patch of Blue (1965, cu Sidney Poitier). Omenie şi prietenie

Într-o poveste ce presară elemente din basmul „Cenuşăreasa” şi din filmul super-tragic Precious (de peste muuulţi ani, 2009), Selina e o fată super-sensibilă de aproape 18 ani, OARBĂ.

Ea trăieşte într-un apartament minuscul împreună cu mama şi bunicul ei - în fapt, o singură cameră, fără uşi despărţitoare. Ai crede că cei doi au grijă de ea şi o susţin pentru a-şi depăşi condiţia, pentru a nu se simţi altfel.

Din contră.

Selina face tot ce ţine de treabă în casă, nu a mers la şcoală (fiindcă nu a interesat pe nimeni subiectul), bunicul e un mare beţiv. Însă acesta îi mai ia apărarea fetei - în faţa mamei - când nu are minţile înecate de băutură.

Iar mama ei este... cea din cauza căreia Selina trăieşte cu HANDICAPUL orbirii. Rose-Ann, căci despre ea vorbim, e prostituată şi îşi aduce clienţii direct acasă. Pe când avea 5 ani, Selina s-a aflat în mijlocul unei dispute dintre mama şi tatăl ei - recent întors din război, acesta şi-a surprins nevasta cu un un alt bărbat. Rose-Ann a apucat o sticlă cu o substanţă (filmul nu e clar în privinţa substanţei; se pare că a fost ceva acid). Sticla nu l-a nimerit pe tată - a ricoşat direct în ochii fetiţei. În prezent, cicatricele din jurul ochilor Selinei sunt vizibile.

Femeia, Rose-Ann, îşi tratează copilul ca pe ultimul gunoi. Unde mai pui că, nu cu mult timp în urmă, Selina a fost violată de unul dintre clienţii mamei!!!

Până aici, tristeţe la superlativ. Însă nu o vezi pe fată plângând ori lamentându-se. Ba, pare că radiază de optimism, are o veselie - interioară şi exterioară - pe care mulţi oameni „normali” nu ar şti unde să o găsească.

VINE ŞI LUMINA!