Care-i treaba cu FILMELE „VECHI” (clasice)?

Dacă aţi observat, în ultima vreme v-am „bombardat” cu filme pe care mulţi le consideră „VECHI” şi poate nedemne de o VIZIONARE. Am încercat să-mi exprim nişte consideraţii pe baza acestei situaţii aici, aici  şi aici.

Spuneam, ca să recapitulez, următoarele:

Nu am urmărit dintotdeauna astfel de producţii (filme „vechi”), nu urmăresc preponderent astfel de producţii, caut ÎN PERMANENŢĂ ceva care să mă IMPRESIONEZE, să mă atragă şi prin SUBIECT, şi prin INTENSITATE. Să mă surprindă cumva. Iar în ultima perioadă - cam doi ani -, filmele vechi au avut o contribuţie de seamă la a-mi stârni o anumită EMOŢIE.

Nu, n-am 100 de ani şi jumătate!

Filmele vechi nu beneficiază de tehnologia de azi, DAR au marea calitate de a te face să te implici în poveste, iar povestea să aibă un impact asupra ta. Filmele vechi (alea bune) spun poveşti simple - neîncărcate de acţiune inutilă - cu mijloace puţine. Emoţie şi mesaj cât cuprinde.

Există, desigur, excepţii, aşa cum există şi cu producţiile recente.

Brief Encounter/Scurtă întâlnire (1945). Iubire subtilă şi profundă

Ştiu puţine despre cinematografia antică. Dar învăţ. Sincer, prefer s-o învăţ pe asta decât să mă delectez cu „divele” vremii actuale.

CE N-AM ŞTIUT ŞI AM ÎNVĂŢAT: că cinematografia din Marea Britanie era avansată în perioada aceea - a celui de-al doilea război mondial.

Hitchcock era englez, desigur, Charlie Chaplin la fel, însă ei s-au afirmat peste Ocean.

Brief Encounter este un film britanic 100%.

Brief Encounter e subtil şi profund, complex (ca realizare) şi simplu (ca acţiune), romantic şi dramatic în egală măsură. EMOŢIONANT.

Brief Encounter ne aduce UNA DINTRE CELE MAI FRUMOASE POVEŞTI DE DRAGOSTE, fără a exagera cu scenele romantice pure... Aproape tot filmul este construit... din priviri.

Brief Encounter e luminos şi trist. Dragostea e luminoasă pentru două persoane, dar societatea o face să fie tristă în final. Regulile societăţii. Propria conştiinţă a protagoniştilor.

Erau alte vremuri, în The Oranges se întâmplă lucruri mult mai grave decât nişte săruturi fugare.

Laura (Celia Johnson) şi dr. Alec Harvey (Trevor Howard) nu sunt nişte tineri extra-super-frumoşi şi entuziaşti. Sunt maturi, căsătoriţi, au copii, însă nu cară după ei o nefericire care să-i determine să facă oricând un pas greşit.

Laura şi Alec se întâlnesc în cafeneaua (refreshment room) din gara de tren a unui orăşel, în care ambii aveau treabă - cumpărături, un film, respectiv serviciu. Fiecare ia trenul într-o altă direcţie decât celălalt. În debutul Brief Encounter, cei doi se cunosc deja şi au unul pentru altul priviri ce denotă afecţiune.

Relaţia dintre ei îşi are ca punct-cheie cafeneaua din gară.

 

Mărturisirile imaginare pe care Laura i le face soţului ei accentuează în fapt toate frământările ei legate de familie şi relaţia pe care o trăieşte, în fiecare zi de joi a săptămânii, în afara căsniciei.

Hello Ladies/Salutare, doamnelor! - Să-l îndrăgim pe domnul Pritchard?

Aşa cum ziceam aici, personajul principal este un englez care îşi caută în Los Angeles perechea.

Chiar dacă este o comedie, Hello Ladies se străduieşte să fie REALIST. Personajele nu sunt iubibile în întregime. El, Stuart Pritchard (englezul Stephen Merchant), are o mulţime de defecte - cele fizice sunt vizibile de la o poştă -, dar serialul ştie să jongleze cu ele şi să te facă să-ţi fie (câteodată) drag domnul acesta Stuart. Cu toate frustrările lui.

Eu m-am regăsit în destule gesturi (pline de NESIGURANŢĂ, STÂNGĂCIE) ale domnului Stuart, care provoacă, din nefericire pentru el, multe belele. Rezultă că domnul Stuart este perceput ca un... CIUDĂŢEL.

PRIMA REPLICĂ a serialului e... Hello Ladies!

Serialul este produs de HBO.

Au fost OPT EPISOADE în acest sezon, primul din Hello Ladies - nu se ştie încă dacă va exista şi al doilea. Toate episoadele au fost difuzate în toamna lui 2013.

Oricum, finalul a fost DESCHIS. Şi satisfăcător. Asta în caz că nu va mai fi un sezon secund - eu sper să fie!!

De obicei, o femeie e disperată să îşi găsească perechea. În Hello Ladies, e bărbatul. Stuart, personajul principal, vrea neapărat o FEMEIE SUPER-FRUMOASĂ, neapărat model sau actriţă; nu contează că el e urâţel, uscăţiv, ochelarist.

Nu contează că lângă el există o persoană, chiriaşa lui, Jessica (Christine Woods) care (aproape) îl înţelege. Nici fata nu pare că se gândeşte la el ca la EL, alesul. Ea vine des în casa mare (din plictiseală, din lipsa presiunii la duş, pentru companie, pentru repetiţii la seria ei web).

A Place in the Sun/Un loc sub soare (1951, cu Elizabeth Taylor, Montgomery Clift). Dragoste printre minciuni

O să spun asta de câte ori o să am ocazia: Filmele vechi nu beneficiază de tehnologia de azi, DAR au marea calitate de a te face să te implici în poveste, iar povestea să aibă un impact asupra ta. Filmele vechi (alea bune) spun poveşti simple - neîncărcate de acţiune inutilă - cu mijloace puţine. Emoţie şi mesaj cât cuprinde.

Există, desigur, excepţii, aşa cum există şi cu producţiile recente.

Atmosfera (şi umorul din plin) din filmele din 1935-1965 (1970) nu e egalată de ceea se se produce în prezent.

Ieri am văzut două filme - şi bucăţele din altele, dar alea nu se pun la socoteală: A Place in the Sun şi Gravity. Mult-lăudatul Gravity, cu Sandra Bullock și George Clooney. 

Înainte de proiecţie (am fost la cinema), rulau prezentări ale unor filme pline de acţiune, de efecte special la greu, de busturi goale şi... fără ESENŢĂ. Hai să ne jucăm de-a istoria! Sau de-a literatura...! Şi uite că filme de genul ăsta fac box office-ul...!

Gravity a fost o dezamăgire pentru mine. Efectele speciale (3D-ul) nu au fost rele deloc, însă, dacă e să fac o comparație strict tehnică, Viaţa lui Pi a fost mai vizual. Acţiunea/povestea din Gravity mi s-a părut exagerată - putea Ryan să moară de şapte mii de ori, însă aşa îi spuneau scurtmetraj, nu lungmetraj -, personajele construite destul de şablonard. Nu m-am plictisit la Gravity, nu asta e problema mea. Doar că nu mi-a transmis ceva. Orice în afară de jocul actorilor şi tonele de efecte speciale. Mă aşteptam să fie şi un pic PSIHOLOGIC, la subiectul adus în discuţie...

SPRE DEOSEBIRE de A Place in the Sun...

Poate nu trebuia eu să pun în faţa ochilor A Place in the Sun şi Gravity la diferenţă de doar câteva ore...

A Place in the Sun s-ar încadra la categoria dramă romantică şi psihologică. Ca să fie (şi mai) pe gustul meu, REALĂ.

Six Feet Under/Sub Pământ SRL - Serialul care te învaţă să trăieşti

Cred că v-am exasperat până acum cu serialul ăsta, nu?

E vechi, ar putea spune unii (a rulat între anii 2001 şi 2005). Ştiţi vorba aia cu vinul care se învecheşte şi devine din ce în ce mai bun? Pentru mine, aşa e cu Six Feet Under. E cel mai COMPLEX, mai diferit, mai... ciudat, mai rafinat, mai imprevizibil din tot ce am văzut până acum. Mai... PERFECT.
Are 63 de episoade, repartizate în 5 sezoane.
Six Feet Under este considerat unul dintre cele mai bune seriale care s-au produs vreodată.

De ce un serial să te înveţe să trăieşti? N-ai două mâini, două picioare, doi plămâni, o inimă şi multe altele care să te facă să funcţionezi?

Ideea e CUM funcţionezi. Că nu ştii niciodată ce te aşteaptă, cât de repede te aşteaptă.
Six Feet Under e o LECŢIE DE VIAŢĂ. La care poţi oricând să asişti, fără pic de plictiseală.

Mai are sens să vă spun că Six Feet Under e REALIST până în străfunduri? TOATE personajele sunt construite atent şi complex, până la ultimul vârf de unghie. Au calităţi, defecte, fac tâmpenii la viaţa lor, cu viaţa lor, iubesc, urăsc, ţipă, mai înjură pe parcurs, au gânduri de toate felurile. Şi, în cele din urmă, le simţi pe TOATE ca făcând parte din tine. Te ataşezi de ele ca şi când ar face parte din familia ta.