Parcul Tineretului: Cum am ratat o alergare, dar am castigat o plimbare de neuitat

Îndeletnicirea cu alergatul m-a apucat abia prin 2011-2012.

Las’ că şi Murakami s-a apucat târziu de alergat şi a ajuns să participe constant la maratoane şi triatlonuri. A POVESTIT-O în Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă.

Mai sus a fost o paralelă trăsnită.

Eu nu vreau d’astea maratoane, nu mă ţin picioarele; după vreo 10 kilometri plus minus o pantă simt că genunchii şi gleznele mi se fac de sticlă.

ALERGAREA mă linişteşte la cap, mă ambiţionează când îi văd pe alţii că fac ture muuulte ori când mă uit la vârsta unor parteneri de alee, mă ambiţionează să-mi doresc mai mult într-o zi. MAI MULT faţă de ce mi-am propus, căci nu-mi place să mă avânt în obiective măreţe, fiindcă ştiu ce-mi pot picioarele, respectiv plămâni. MAI MULT în funcţie de anumite repere, gen Podul mare, podurile mici etc..

Stabilirea obiectivelor mici şi imediate, depăşirea fie şi cu o secundă a timpului din ieşirea precedentă, 500 m în plus faţă de ultimul efort, ideea de a trage de mine pentru a ajunge măcar până unde mi-am propus... Chestii de-astea.

Micile bucurii ale unui om care încearcă să facă mişcare de câte ori poate.

(Nu-mi place SALA!)

De ce am deschis subiectul? Pentru că de la începutul anului tot caut diverse portiţe să evadez în NATURĂ, pe aleile din Parcul Tineretului din Bucureşti.

Nick Hornby - englezul pentru care am... High Fidelity (II)

M-am întors cu poveştile pe care le-am început aici despre unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori contemporani, englezul NICK HORNBY.

În episodul trecut: Adio, dar mai stau puţin aka Turnul sinucigaşilor şi Febra stadioanelor (Fever Pitch).

Azi, în Eu şi Nick Hornby: alte trei cărţi de succes, About a Boy/Totul despre băieţi, High Fidelity, Cum să fii bun plus filmele/serialele aferente şi lungmetrajul An Education, cu scenariul scris de acelaşi Hornby.

Nick Hornby - englezul pentru care am... High Fidelity (I)

 Foto: Wikipedia

Ca să nu vă plictisesc, întrerup foiletonul cu Bâlea Lac iarna (în afara peripeţiilor din 2011, mai am două părţi SAVUROASE!) pentru a-l introduce în scenă pe scriitorul englez Nick Hornby (născut pe 17 aprilie 1957).

Autor de romane, scenarii hollywood-iene, producător, chiar şi... actor - în Fever Pitch 1997. A activat şi în domeniul muzical (la fel ca Haruki Murakami, care a fost proprietarul unui local specializat în jazz). Domeniul muzical i-a folosit lui Hornby drept inspiraţie în scrierile sale, în special în High Fidelity.
Hornby a scris numeroase cronici muzicale - inclusiv pentru „The New Yorker” -, a colaborat îndeaproape cu o trupă rock şi a compus versurile pentru un album al unui artist american.

În afară de beletristică, Nick Horby este autorul câte unui volum cu eseuri despre fotbal (în afara Fever Pitch), muzică plus unul dedicat scriitorilor şi cărţilor.

Nick Horby a primit nominalizări la Oscar şi la BAFTA pentru scenariul filmului An Education/O lecţie de viaţă, 2009, cu Carey Mulligan şi Peter Sarsgaard, inspirându-se din memoriile unei jurnaliste britanice.

Patru generatii catre Balea Lac iarna

Aşa cum am promis aici  (am adăugat câteva poze faţă de varianta originală), revin cu noi poveşti din mini-concediul din zona Bâlea - 2011, 2013 şi 2014, adică anii în care am ajuns la Bâlea Lac iarna.

Căci vara  pot merge în zonă cu ochii închişi.

E uimitor să vezi DE SUS Lacul şi Transfăgăraşanul în toată splendoarea, întinderea lui...!

Asta dacă nu vine rapid un nor să strice priveliştea. Nici nu ştii de unde te loveşte ceaţa, atât de rapid apare (şi dispare!... dacă ai noroc).

În 2011, perioada cu Bâlea Lac iarna a fost 1-3 aprilie.

După o mulţime de amânări, din cauza unor varii motive, am plecat în grup către prima vizită la Bâlea Lac iarna. OBIECTIV PRINCIPAL: Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac.

GRUPUL era aşa: una bucată nepoţel, 4 ani, Andrei, mama mea, bunica mea, Buni (mama tatălui meu), eu şi domnul şofer, Ion.

Adică PATRU GENERAŢII!

Hotelul de gheata de la Balea Lac in 3 ipostaze

    

Bâlea Lac este unul dintre locurile mele preferate din România. Nu a trecut un an, în ultima perioadă, în care să nu ajungem acolo cel puţin o dată vara. Am respectat regula şi în 2013.

De naratat în mijlocul verii, pentru mine şi Ion, este Lacul Capra, aflat la vreo 200 de metri mai sus de clasicul şi superaglomeratul Bâlea Lac. E mai linişte la Capra, că nu toată lumea în papuci îşi permite să o ia la sănătoasa pe un traseu pe care e mai uşor să îl admiri de jos.

Iar în ultimii ani, obiceiul Bâlea s-a extins şi iarna.

De fapt, la începutul primăverii - dar sezonul la Bâlea tot IARNĂ înseamnă.   

De fiecare dată, a fost un concediu scurt, de trei zile.

De fiecare dată, începând din 2011 şi sărind peste 2012, ne-am cazat în Sâmbăta de Sus, mai precis la Academia de lângă Mănăstirea Sâmbăta - mai puţin anul acesta (29-31 martie).

Nu ştiu ce să zic, viaţa religioasă nu a făcut niciodată parte din repertoriul meu.

Însă la Mănăstirea Sâmbăta m-am încărcat întotdeauna cu energie sufletească şi cu o linişte infinită...

De la zborul rândunelelor dimineaţa până la minunăţiile de flori de acolo - totul e o poveste frumoasă.

Un vis pe care vreau să îl visez mereu - a se citi cât mai des posibil.

Aşadar, de când se construieşte Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac - sfârşitul anului 2005 -, am fost acolo de TREI ori.

La sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie.

Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac este singura construcţie de gen din Europa de Sud-Est.

Aşa că România are cu ce se mândri.