Poveştile mele: Verde - roşu, combinaţia explozivă a naturii. Şi printre ruinele Mănăstirii Chiajna

vineri, 17 aprilie 2020

Verde - roşu, combinaţia explozivă a naturii. Şi printre ruinele Mănăstirii Chiajna

(un fel de continuare de AICI)

Vedeţi că m-am ţinut de cuvânt? ☺

Abia ce m-am lăudat – „Staţi pe-aproape, că mai am fotografii învăpăiate! Nici n-o să clipiţi şi-o să fie gata! Puneţi-mă la încercare!”

Să nu mai ziceţi că nu-s fată de comitet: Iaca Povestea roşie promisă, amestecată cu nuanţe de verde crud.

Iar roşul vine aici şi de la apus, şi de la parfumul macilor.

Ca o coincidenţă sau nu, verdele este culoarea complementară a roşului. (Q.E.D.)

Ca o coincidenţă sau nu, verde-roşu este combinaţia mea preferată de culori. La pachet cu simbolurile optimism, speranţă, linişte, relaxare, prospeţime, emoţie, un pic de fantezie, foc, pasiune, fericire.

Verde-roşu e îmbinarea cea mai puternică a naturii! De-a dreptul explozivă pentru ochi... în sensul cel mai bun şi mai blând. Şi mai tămăduitor.

Lacul Morii plus continuarea Lacul Roşu-Chiajna (Balta de la Roşu) şi Pădurea Roşu reprezintă locul/locurile de unde se poate surprinde cel mai bine apusul în Bucureşti.

O tot trâmbiţez prin jurnale, da’ hai să mai zic o dată: Apusul reprezintă pentru mine un moment fermecat al zilei.

Noi am drumeţit acum în special în afara perimetrului cunoscut al Lacului Morii, amenajat pe râul Dâmboviţa şi cel mai mare lac din Bucureşti.

Pentru toate poveştile, toate legende, pentru fotografii şi date tehnice vă invit în Povestea dedicată exclusiv Lacului Morii.

Pe scurt, ca să înţelegeţi ce vreau să (tot) bat câmpii cu Pădurea Roşu şi Balta Roşu: dacă veniţi din Parcul Crângaşi, treceţi de Insula Îngerilor, apoi mergeţi până la pod, unde găsiţi cărăruia ce vă duce spre Balta Roşu, Pădurea Roşu şi Chiajna, de-a lungul râului Dâmboviţa.

☺ De la ieşirea din Parcul Crângaşi până la pod sunt aproximativ 4 kilometri.

Bineînţeles, puteţi explora zona direct din Chiajna, direct din Cartierul Militari-comuna Roşu – ce vă e mai la îndemână.

Mai pun o dată schema, pentru lămuriri suplimentare:

...unde se termină betoanele şi începe natura adevărată

Să ştiţi că pozele-astea-s trase undeva la margine de Bucureşti, nu la zeci de kilometri depărtare, prin vreun cătun.

E acolo unde se termină betoanele şi încep potecile, începe verdele adevărat, acolo unde frumuseţea răsare câteodată din mizerie.

Din categoria „mici şi tare cântătoare”

Mama şi copiii

Aici mă mut! Pe malul ăsta de aproape, nu la căsoaiele alea...!

Ştiaţi că salcia înfloreşte înainte de a înfrunzi?

În tradiţia antică greacă, salcia făcea parte din copacii sacri ai nimfelor, era legată – în mod simbolic – de locul unde izvorăşte apa din pământ.

Se spune că salcia este copacul consacrat zeiţei Diana (Artemis), căreia i-ar fi plăcut să se odihnească pe marginea râurilor. Salcia iubeşte locurile umede şi mlăştinoase.

Salcia are o putere extraordinară de regenerare şi creşte foarte repede.

Este un simbol al castiăţii, longevităţii, imortalităţii, renaşterii, prosperităţii; în acelaşi timp, e copacul doliului, al durerii şi separării.

Salcia albă este cunoscută ca „aspirina naturală”, fiind recunoscută, din vremuri de demult, ca remediu împotriva stărilor inflamatorii, durerilor și febrei. Din coaja de salcie era extras, în 1828, acidul salicilic, aspirina de azi. Ulterior, acidul salicilic a fost sintetizat chimic.

Extractul din coajă de salcie face adevărate minuni – salcia este antiinflamatoare, antiseptică, antitermică, antispasmodică, este un sedativ al organelor genitale; de asemenea, salcia e antinevralgică, antireumatismală şi un tonic astringent. Extractul din scoarţă de salcie poate ajuta şi în vindecarea aterosclerozei, reduce riscul de atac cerebral şi de atac de cord.

Există aproximativ 300 de specii de salcie și numeroase varietăţi şi forme hibride.

Ca să închei, să ştiţi că din scoarţa de salcie se face un vin terapeutic/medicinal. Amănunte, AICI.

Nu-mi stă bine aici? În mijloc de verde?

Pomeneam mai sus despre frumuseţea ce răsare din mizerie.

Da, pe lângă macii ăştia de o puritate incredibilă sălăşluiau câteodată şi gunoaie. Nu la tot pasul.

E cumva uimitor cum se poate transforma urâtul în frumos şi sensibil dacă ai răbdare şi înţelegere să priveşti dincolo, dincolo de dezordinea umană.

Căutând informaţii despre mac, cel mai mult mi-a plăcut asta: În literatura persană, macul roșu este considerat floarea iubirii. Fiecare cu ce-l doare.

Semințele macului sunt utilizate în industria alimentară.

Macii de grădină şi macii de câmp nu produc cantităţi semnificative de substanţe halucinogene; în schimb, din macul opiaceu se obţine opiul – acesta este sucul lăptos rezultate prin incizarea capsulelor macului opiaceu înainte de înflorire.

Petalele uscate de mac reduc intensitatea nevralgiilor; seminţele de mac calmează tusea; uleiul din seminţe de mac previne afecţinunile cardiovasculare, e adjuvant în reglarea nivelulului glicemiei, întăreşte sistemul osos şi previne osteoporoza, întăreşte sistemul imunitar, menţine buna funcţionare a sistemului digestiv şi reglează tranzitul intestinal, îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare şi memoria, ameliorează stările de anxietate, durerile de cap şi ajută în combaterea insomniilor.

În cosmetică, pasta obţinută din seminţe de mac are efecte hidratante, emoliente şi antiîmbătrânire.

Tiptil-tiptil, ieşim în faţa vestitei Mănăstiri Chiajna, cea (aşa-zis) blestemată.

Blestemul clopotului, fantome, ciumă – totul e aici cu iz de spaimă.

Turcii au atacat Mănăstirea Chiajna-Giuleşti (Mănăstirea Doamna Chiajna) chiar înainte de sfințire.

Clopotul cel mare al bisericii a fost înghiţit de ape după ce râul Dâmboviţa s-a umflat.

Cutremurul din 1977 a adus prăbușirea turlei Mănăstirii Chiajna.

Mai sunt legende cu cadavre, cu umbre înfricoşătoare, cu zgomote demne de filmele de groază, cu luna plină şi bătăile vechiului clopot, cu o imagine misterioasă – aceasta şi multe altele sunt disponibile AICI.

Gardul împrejmuitor are rolul de a proteja monumentul istoric de degradările antropice şi – din cauza pericolului prăbuşirii zidurilor şi a căderilor de cărămizi, mortar şi tencuială – pentru restricţionarea accesului oamenilor

Mic filmuleţ de apus

În vara anului 2012, în apropierea Mănăstirii Chiajna a fost înălţată o biserică de lemn în stil maramureşean

Hai, că nu vedeţi prea des fotografu’

Străluciri blânde

Verde şi foc

Mie atmosfera din apropierea apusurilor la începuturile de vară îmi inspiră un calm infinit.

E un verde atât de blând, că te absoarbe în nemărginit.

Te pierzi, plutind.

Pe voi nu vă împresoară acea linişte caldă?

Au mai crescut bobocii; tot sub aripa mamei stau

Fierbe cerul!

Prolog în cel mai intens calm

De prin arhive

Adi a luat la smotocit... aaaa... scotocit arhivele, pentru mai multă explozie de culoare.

Ştiu că tema principală de astăzi se vrea combinaţia verde-roşu, dar ne permitem nişte excepţii, pentru un plus de optimism, nu?

Fotografiile le-am grupat în funcţie de luna realizării lor, de la primăvară de martie la vară de iulie.

Floricelele mii şi mii sunt din clasicele zona Lacul Morii, Parcul Mogoşoaia, Parcul Tineretului, Parcul Carol, Parcul Natural Văcărești, Parcul Herăstrău.

Să fie culoare!

Martie

Încep să iasă din cochilie frunzele

Minusculii brebenei – găsiţi AICI o colecţie întreagă cu aceste flori

Aprilie

A trecut aproape o lună de la primele fotografii din martie.

Au crescut frunzele!

Şi s-au mai scurs două săptămâni din clepsidra nemiloasă a timpului... şi-a mai înflorit natura...

În Grădina Botanică din Bucureşti.

Roşul ăsta pur şi simplu mă înnebuneşte! În cel mai bun sens

Mai

Florile de mai jos aparţin unei plante care se numeşte lăsnicior (solanum dulcamara) şi căreia îi plac tufişurile şi pădurile umede.

Compoziţia chimică conferă plantei un miros neplăcut şi un gust la început amar, apoi dulceag.

În vremurile în care se credea în vrăjitoare, ciobanii obişnuiau să atârne planta la gâtul animalelor lor despre care credeau că sunt „sub ochiul răului”.

În Evul Mediu, lăsniciorul era folosit ca diuretic. A fost utilizat în multe scopuri medicale (pneumonie și pleurezie, bronşite, astm, sifilis, reumatism, gută şi afecţiuni inflamatorii, curățarea sângelui).

Lăsniciorul are o îndelungă istorie a utilizării tradiţionale în tratamentul diferitelor afecţiuni ale pielii.

În România, planta a fost folosită mai mult în medicina populară, însă unii medici ai secolului al XIX-lea o prezentau ca antireumatică şi antigutoasă, eficace în bolile de piele de natură scrofuloasă ori venerică, ca narcotică şi anafrodiziacă, diaforetică şi anticatarală, fiind indicată în bronşite catarale şi tuse convulsivă, în boli febrile ori în toxiinfecţii. Solanina din compoziţia plantei se administra ca sedativ senzitivo-motor, cu bune rezultate în unele cazuri de scleroză în plăci şi dureri fulgurante. Decoctul din rădăcini se folosea în tratamentul cancerului şi a edemelor.

Planta e folosită astăzi în special în tratamentul mai multor afecţiuni ale pielii, în tratamentul artritelor, reumatismului, congestiei bronşice, afecţiunilor cardiace, colitelor ulcerative şi hepatitei. Extern, planta se foloseşte în tratamentul erupţiilor cutanate, ulcerelor, reumatismului şi celulitei.

În Spania, ceaiul a fost folosit în afecţiuni digestive.

Se recomandă lăsnicior pentru eczeme, furunculi, acnee, negi.

În domeniul homeopatiei, este utilizat pentru dureri de spate, tuse, diaree, inflamații oculare și dureri articulare.

☺ Lăsniciorul este o plantă cu o relativă toxicitate şi este indicat ca aceasta să fie utilizată doar sub atenta îndrumare a unui medic – în exces, poate paraliza sistemul nervos central, încetineşte ritmul cardiac şi respiraţia, reduce temperatura corpului, cauzează vertigo.

(sursa: fares.ro)

A sosit vremea binecunoscutului trandafir!

Cercetătorii au găsit urme de petale de trandafir pe bucăți de cărbune cu o vechime de peste 50 de milioane de ani. Concluzia e că trandafirii au apărut pe Pământ înaintea apariției omului.

Prima mențiune scrisă despre trandafirul sălbatic datează din secolul al IV-lea î.Hr. şi îi aparţine istoricului grec Teofrast.

Romanii foloseau petalele de trandafiri ca să decoreze străzile pe care treceau soldaţii din armatele victorioase.

În 1750, exploratorii europeni au adus din Asia specii noi de trandafiri, care înfloreau de mai multe ori pe an. În această perioadă au apărut grădinile de trandafiri.

☺ Există peste 200 de specii de trandafir.