Suntem diferiţi. La fiecare, starea de şoc (indusă
de un eveniment similar) se exprimă altfel. Intrăm la fel, dar ieşim în moduri
diferite, în timpi diferiţi.
Max (Jeff Bridges) îşi pune o mască, mai mult sau
mai puţin inconştient: a supravieţuit (motiv de fericire, dusă uneori la extrem)
şi asta înseamnă, pentru el, să înceapă să se creadă invinicibil/nemuritor, să
considere prăbuşirea avionului în care a fost „cel mai bun lucru care mi s-a
întâmplat”.
În schimb, Carla (Rosie Perez, nominalizată la
Oscar pentru rol) nu vorbeşte, se refugiază în religie, îşi transformă camera
într-un sanctuar.
Cei doi au trecut printr-un accident de avion
teribil, în care unul şi-a pierdut prietenul-partener de afaceri, celălalt
copilul în vârstă de doi ani.
Însă Max şi Carla nu s-au cunoscut până acum. O fac prin intermediul psihologului (John Turturro) companiei aeriene ce opera zborul cu pricina, care pune astfel faţă în faţă tristeţea extremă cu... nici nu ştiu cum s-o numesc... detaşarea, negarea, exuberanţa supravieţuitorului... un conglomerat de stări, multe (ca să găsesc un cuvânt apropiat de ceea ce am intuit că se petrece cu Max) contradictorii.
Între Max şi Carla se leagă o prietenie extraordinară, ajung să râdă şi să se bucure împreună. El se îndepărtează de familie. Cumva, ea îşi revine prima din „starea de şoc” - „Nu mă mai simt o stafie”, asta după ce el repetă, pe tot parcursul filmului: „Suntem nişte stafii”.
Însă Max şi Carla nu s-au cunoscut până acum. O fac prin intermediul psihologului (John Turturro) companiei aeriene ce opera zborul cu pricina, care pune astfel faţă în faţă tristeţea extremă cu... nici nu ştiu cum s-o numesc... detaşarea, negarea, exuberanţa supravieţuitorului... un conglomerat de stări, multe (ca să găsesc un cuvânt apropiat de ceea ce am intuit că se petrece cu Max) contradictorii.
Între Max şi Carla se leagă o prietenie extraordinară, ajung să râdă şi să se bucure împreună. El se îndepărtează de familie. Cumva, ea îşi revine prima din „starea de şoc” - „Nu mă mai simt o stafie”, asta după ce el repetă, pe tot parcursul filmului: „Suntem nişte stafii”.
Înainte
de prăbuşire, când conştientizează apropierea iminentă a morţii, Max exclamă:
„Nu mi-e frică! Nu mă tem!”. Apoi, tocmai el care se temea de zbor vrea să
ajungă acasă cu avionul, nu cu trenul, cum i s-a oferit.
Încă de la început, Max se
comportă ciudat: Pleacă de la locul accidentului - nu e rănit -, ca şi cum ar
nega că a avut vreo treabă cu el. Chiar când e întrebat de oficialii de la faţa
locului dacă a fost implicat în nefericitul eveniment, răspunde simplu: „Nu”.
Şi pleacă mai departe, îşi închiriază o maşină, conduce mult şi se ascunde într-o cameră de motel. Când e găsit, are un straniu simţ al umorului – reprezentanta companiei se oferă să îl ajute să ajungă acasă, iar el zice: „Ce drăguţ... Nu mi s-a mai întâmplat din clasa întâi”.
Şi pleacă mai departe, îşi închiriază o maşină, conduce mult şi se ascunde într-o cameră de motel. Când e găsit, are un straniu simţ al umorului – reprezentanta companiei se oferă să îl ajute să ajungă acasă, iar el zice: „Ce drăguţ... Nu mi s-a mai întâmplat din clasa întâi”.
Prin intermediul mai multor flashback-uri, dar şi
printr-o mărturisire-şoc, aflăm cum au decurs, de fapt, lucrurile pentru cei
doi cu puţin timp şi în timpul prăbuşirii/povestea prăbuşirii.
Fearless îţi vorbeşte despre o
groază de lucruri: viaţă, moarte, credinţă, iubire, bani, regrete, secrete.
Filmul
are un dramatism copleşitor, actorii conferă acţiunii/producţiei luate ca atare
o forţă copleşitoare, tot filmul te copleşeşte.
Mărturisire:
Nu am trecut printr-un accident aviatic, nu am avut rude/prieteni/cunoştinţe
care s-o fi făcut, nu am zburat vreodată (decât vreo 10 minute cu elicopterul),
însă am avut pielea de găină la multe faze.
A…
şi încă ceva: nu ştiu de ce aveam impresia că filmul ăsta e despre unu’ care
suferă neîncetat şi lacrimogen şi care reuşeşte să îşi revină cât de cât la
final. Despre asta e, în fond, dar nu prezentat ca în ideea mea preconcepută.
Omul, Max, suferă, dar suferă sub o mască conştientă/inconştientă, înlăturată
uşor-uşor.
Nu
ştiu cât de argumentată din punct de vedere medical e faza cu căpşunile
(dispariţia bruscă a alergiei imediat după prăbuşire şi reapariţia ei la fel de
bruscă), dar mie mi s-a părut o metaforă interesantă a REVENIRII LA VIAŢĂ, a revenirii
din STAREA DE ŞOC.
E un film pe care nu poţi
să îl revezi imediat (decât dacă eşti un pic masochist şi-ţi place să fii
răscolit întruna), însă cândva merită să îl mai parcurgi, măcar pentru câteva
scene - cum ar fi din maşină, în care ea se spovedeşte, într-un fel, lui;
pentru sentimentul de descătuşare de la final; pentru revenirea/trezirea la
viaţă lentă a fiecăruia dintre cei doi protagonişti implicaţi în accident. Ar
trebui revăzut ca să-i prinzi toate subtilităţile pe care, probabil, le-ai
scăpat la prima vizionare.
TRIVIA/FAPT DIVERS
Americanul Rafael Yglesias şi-a adaptat propriul roman - nu am găsit vreo carte scrisă de el tradusă în limba română, însă a scris scenariul pentru Les Misérables/Mizerabilii, varianta 1998, cu Liam Neeson, Geoffrey Rush, Uma Thurman şi Claire Danes.
REGIZORUL australian Peter
Weir (Master and Commander: The
Far Side of the World/Master and Commander: La
capătul Pământului, The Truman Show, Dead Poets Society/Cercul poeţilor dispăruţi, The Way Back/Drumul de întoarcere, cu Dragoş Bucur şi Colin Farrell) a spus că, lucrând la Fearless, a ajuns să îşi învingă teama de zbor.
Pentru
a intra mai bine în „pielea” personajului său, Jeff
Bridges a petrecut mai mult timp cu prietenul lui, actorul Gary
Busey, care suferise, cu mai mulţi ani în urmă, un grav accident de
motocicletă, în urma căruia a ajuns în comă.
DISTRIBUŢIA Fearless
e una de excepţie.
În afara binecunoscutului Jeff Bridges, aveţi ocazia să o (re)descoperiţi pe Rosie Perez (White Men Can't Jump/Albii nu pot sări), care s-a afirmat mai mult în roluri de comedie (deşi eu am văzut-o şi în drama Won't Back Down/Vrem şcoala înapoi, cu Viola Davis, Maggie Gyllenhaal şi Holly Hunter).
Isabella Rossellini e soţia protagonistului, iar John Turturro e psihologul. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie cu Benicio Del Toro la 25 de ani şi cu mustăcioară (e soţul Carlei). Acum, vedeţi şi filmul, dacă sunteţi curioşi.
Din păcate, copiii care apar în rolul băiatului lui Max şi al unui supravieţuitor nu au mai primit roluri cât de cât importante.
Tatăl lui Ron Howard (Parenthood/Numai tată să nu fii!, filmul şi serialul; Apollo 13, The Da Vinci Code/Codul lui Da Vinci şi multe altele) apare şi el în film, dacă sunteţi un pic atenţi.
PREMII
Rosie Perez a pierdut în 1994
competiţia Oscarurilor în favoarea
Annei Paquin
(The Piano/Pianul) şi Globul de Aur în favoarea Winonei
Ryder (The Age of Innocence/Vârsta inocenţei), dar a primit o menţiune
specială la Festivalul de la Berlin. Tot acolo, filmul a
pierdut Ursul de Aur în favoarea In the Name of the Father/În numele tatălui.
Cotaţii,
pentru cine ţine seama de ele:
allmovie.com 4 stele (din 5)
imdb.com 7,0%rottentomatoes.com 87%
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu