Parcul Tineretului: Cum am ratat o alergare, dar am castigat o plimbare de neuitat

Îndeletnicirea cu alergatul m-a apucat abia prin 2011-2012.

Las’ că şi Murakami s-a apucat târziu de alergat şi a ajuns să participe constant la maratoane şi triatlonuri. A POVESTIT-O în Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă.

Mai sus a fost o paralelă trăsnită.

Eu nu vreau d’astea maratoane, nu mă ţin picioarele; după vreo 10 kilometri plus minus o pantă simt că genunchii şi gleznele mi se fac de sticlă.

ALERGAREA mă linişteşte la cap, mă ambiţionează când îi văd pe alţii că fac ture muuulte ori când mă uit la vârsta unor parteneri de alee, mă ambiţionează să-mi doresc mai mult într-o zi. MAI MULT faţă de ce mi-am propus, căci nu-mi place să mă avânt în obiective măreţe, fiindcă ştiu ce-mi pot picioarele, respectiv plămâni. MAI MULT în funcţie de anumite repere, gen Podul mare, podurile mici etc..

Stabilirea obiectivelor mici şi imediate, depăşirea fie şi cu o secundă a timpului din ieşirea precedentă, 500 m în plus faţă de ultimul efort, ideea de a trage de mine pentru a ajunge măcar până unde mi-am propus... Chestii de-astea.

Micile bucurii ale unui om care încearcă să facă mişcare de câte ori poate.

(Nu-mi place SALA!)

De ce am deschis subiectul? Pentru că de la începutul anului tot caut diverse portiţe să evadez în NATURĂ, pe aleile din Parcul Tineretului din Bucureşti.

Motive invocate pentru lenea de anul ăsta: lipsa vremii cât de cât onorabile, aproape toată luna martie m-a sâcâit gâtul (şi tusea, într-o mai mică sau mai mare masură; dar eu tot am încercat să alerg), timpul - ah, timpul!!!

Şi pentru că ieri am sărit peste o şedinţă de făcut nişte mişcare ceva mai intensă fiindcă m-am luat după vremea mohorâtă. Şi după anunţurile demne de dezumflat cu ploile ce va să vină.

În 2014, am mai pândit eu nişte momente favorabile pentru din astea cu datul din picioare în aer liber, am profitat de ele; însă au fost PUŢINE.

N-am ajuns încă pe o pistă, aşa cum vă spuneam şi în POVESTEA fimului TiMER (2009).

Ieri, mi-am amintit cum am alergat eu între primele dăţi din 2014, pe 17 februarie - ţin minte data din anumite motive. A fost super-cald. Eram, în timpul antrenamentului, în mânecă scurtă, într-un tricou roz aprins, pe lângă lacul îngheţat.

Nu am poze (contrastul de culori ar fi fost evident), fiindcă, aşa cum se întâmplă de multe ori, am mers singură.

Îmi amintesc cum mi-am spălat atunci mâinile cu zăpadă, ca să nu se umfle.

Cum am mers prin atmosfera liniştită, lipsită de zumzetul aglomeraţiei.

Iar soarele a învăluit totul într-o MANTIE A AMINTIRILOR DE NEUITAT.

Aşa cum a fost şi cu plimbarea neprogramată de ieri.

Zilele astea au fost pline de ploaie în Bucureşti.

Ieri am avut un pic de treabă în zona Parcului Tineretului, cu intrarea aflată la 15 de minute de casa mea. Când am plecat de acasă, nu mi-am propus să-i străbat aleile.

Era vreo 6 seara ceasul.

„Hai să mergem prin parc” - până la mall. „Ce zici?”, a fost întrebarea-rugăminte adresată lui Ion, „mergem şi până jos la lac?”

Mi-e tare dragă partea asta de parc, deşi mă tot învârt in jurul ei de câţiva ani, în plimbare, mers rapid ori ALERGARE.

Asta văd eu în faţă când alerg

Ieri, mi-am oferit prilejul să mă privesc fiecare frunzuliţă şi floricică, să savurez fiecare clipă de LINIŞTE (parcul era slab populat), să mă opresc la fiecare zece paşi. Chiar dacă nu a fost pic de soare.

Asta după ce, când am pornit, m-am uitat special la ceas, să văd în cât timp facem o tură în mers sportiv. ☺

„Bulinuţele” drăguţe din zare sunt cuiburi de ciori

Ei...! Mi-a fost un pic de ciudă că nu mi-am luat echipamentul de alergare; dar mi-a trecut repede.

(Încă) un popas l-am făcut pe podul ruginit - aşa îi zic eu podeţului vechi de lemn care face legătura cu Insula trandafirilor.

Cântecul gingaş al păsărelelor pe care aş fi stat să îl ascult la nesfârşit nu se poate reda în cuvinte. În parcul aproape pustiu, se auzeau perfect.

Din când în când, se mai ivea un alergător

Toată senzaţia aceasta de FRUMOS a fost întregită de VERDELE copacilor înfrunziţi. Şi de LINIŞTE.

Gata!

Mă duc să-mi pun picioarele la treabă!