Nu ştiu dacă o să fac un foileton cu Parcul
Tineretului din Bucureşti, dar văd că, deocamdată, sunt pe drumul
cel bun. ☺
E doar parcul meu preferat – întins ca suprafaţă, cu alei largi, cu scări
şi deluşoare din belşug, numai bune de urcat şi coborât după o alergare.
În Parcul Tineretului am învăţat să alerg,
„molipsindu-mă” de la oamenii de toate vârstele pe care îi vedeam în jurul meu
învârtindu-se în jurul lacului (2,8 km pe tură).
Eu de ce n-aş putea? Şi ce dacă n-am
avut niciodată cine ştie ce rezistenţă... măcar încerc.
Şi, uite aşa, alergarea
a devenit un fel de drog.
Mă duc să ALERG ca să îmi liniştesc
gândurile, să fac un pic de sport în
aer liber şi, în general, SĂ MĂ SIMT BINE.
Plus dorinţa de mai bine, mai mult, mai repede.
Dacă aş şti ce să le fac şi genunchilor şi gleznelor să nu mă mai taie...!
De Paşte, în prima zi, duminică,
m-am trezit târziu.
Aşa-mi trebuie dacă noaptea mă uit la Parenthood
(Numai tată să nu fii!) şi scriu despre Parenthood
!
Ca tot omul, duminică, în prima zi
de Paşte, am stat la masă cu familia - cu Buni
şi nepoţelul meu, mama lui, tatăl lui, surorile lui gemene, mama mea
şi a lu’ sor-mea plus Ion.
Dat fiind că era vremea frumoasă rău
şi mie cel puţin îmi ardeau călcâiele să
ies, am tras o fugă de vreo oră şi jumătate până în Herăstrău, că era mai aproape de casa lu’ sor-mea.
La auzul destinaţiei, am strâmbat din nas... în interior, pentru că bănuiam
că cel mai mare parc al Bucureştiului va fi arhiplin. Aşa a fost! Andrei
(nepoţelul) abia a putut merge pe bicicletă din pricina aglomeraţiei şi a
aleilor strâmte pe care am apucat-o împreună cu Ion, cei trei copii şi tatăl lor.
La vaporaşul de plimbare era o
coadă de aşteptat vreo două ore şi am renunţat, deşi pentru cele mici ar fi
fost prima ieşire pe lac.
Copiii s-au distrat, totuşi, la leagăne, tobogane, balansoare şi ce mai era
pe acolo.
Seara, după ce am livrat copiii, eu am ţinut
să mai bifăm (alături de Ion) un parc duminică, pentru ca amintirea aglomeraţiei să nu întunece
amintirea per ansamblu a zilei.
Am ajuns în Tinererului în jur de
ora 20.00. Nici vorbă de alergare
la ora aia! Trebuia să trec pe acasă să îmi iau echipamentul şi mai avea puţin
de tot şi se înnopta. Iar în jurul lacului, deşi s-au instalat de curând stâlpi
de iluminat cu panouri solare, mi-e cam aiurea să o iau la sănătoasa, căci
unele sunt puse la ceva depărtare faţă de altele, din cauza copacilor, şi mi-e
cu buu-hu-huuu!
Sper ca până la vară să dea drumul şi la toţi stâlpii vechi - care, în mari
porţiuni, nu funcţionau duminică -, să mă pot întinde până la 10-11 noaptea, la fel ca anul trecut.
(Pentru a evita soarele năprasnic,
în caz că vă întrebaţi ce-i cu orele-astea.)
DAR...
Trebuia şi plimbarea asta să se lase cu ceva!
Ce-am văzut când am coborât la
lac. Lumina din jurul soarelui mi-a dat impresia unei flori
Aha... ! Soarele tocmai vrea să apună!
Deci n-am venit degeaba... oricum nu era degeaba, zic şi eu aşa.
Apusul soarelui e momentul
favorit al zilei pentru mine în natură.
Toată explozia de culori, în toate nuanţele de roşu (da, ştiu, nu sunt
originală, dar nici nu vreau metafore complicate), toată atmosfera... Probabil
că pentru mulţi sună ca un sfârşit... cam aşa e... pe mine mă apucă toate melancoliile în momentele alea...
Chiar nu pot să exprim cum trebuie atracţia mea pentru APUSURI. Vreau să le
TRĂIESC, nu să le scriu!
Vedeţi bulinuţa aia mică dinspre
dreapta? Atât a rămas din soarele de Paşte...
Nu a fost cel mai frumos apus
pe care l-am văzut în Tineretului, dar a fost de Paşte şi în urma unei vizite
neplanificate. Iar lacul era atât de liniştit...
Luni, a doua zi de Paşte, a fost
o zi perfectă pentru alergare
– cam 25 de grade Celsius, nici soare (nu ca ăla de vară, pe care îl
ocolesc...), nici nori mulţi, vânt deloc.
Mai puţin... perfectă a fost aglomeraţia; dar, cu un pic de slalom, s-a
rezolvat. ☺ Doar mici zone au fost cu învălmăşeală;
dar nu s-a comparat cu Herăstrăul de duminică.
Mi-am stresat picioarele vreo oră, în 10 kilometri - Ion s-a
învârtit pe unde a putut în timpul ăsta, apoi s-a dus la muncă, eu am mai dat o
tură de mers, apoi am luat împreună o mică cină în parc.
Era ora 21.00 când am părăsit Parcul Tineretului.
Din păcate, nu a mai fost un apus la fel ca duminică... Sau nu l-am mai
simţit eu aşa.
Rămâne pe altă dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu