miercuri, 26 septembrie 2018

Clipe de Bucegi: Valea Morarului – Creasta La Balaur. Spec-ta-cool!





Traseu:
*Complex Gura Diham – Valea Morarului – Creasta La Balaur – Complex Gura Diham


Care munţoman rezistă trei luni întregi fără să atingă muntele?!
Eeee-heeeei, ce vă pasă vouă, cei din „lumea de rând”?
Anul trecut, după o lună fără înălţimi, picioarele începuseră să o ia singure spre poteci, de m-a durut sufletul să le pun piedică. Lasă, că a venit ea relaxarea în Bucegi, aia cu Jepii Mici, Crucea şi cele 10 ore din care am tot halit făr’ să mă satur.

Anul ăsta, noroc cu vremea dată peste cap a verii şi cu starea mea fizică întoarsă şi ea cum nu trebuie.
Deci: după ce am luat apă la bord şi pe sus, şi pe jos în Cheile Glodului în mai, mă pregătesc să ating norii la 2000 de metri, în primul weekend anunţat însorit, şi la propriu, şi la figurat. Sau pe-aproape...



Data: 4 august 2018

Mihai ne îmbie la un nemarcat la indigo cu cel pe care am păşit cu Deni în 2016. Într-un fel. Fără ceaţă şi ploaie. Doar un (mare) nor supărător. Îi zice Valea Morarului – Creasta La Balaur (Creasta Balaurului).

Până ne dezmorţim picioarele, ne rotim ochii către stâncă.

Mere şi Cruce. Crucea de pe Caraiman.


Regulamentar, de la stânga la dreapta: Blidul Uriaşilor, Stânca lui Gelepeanu, peretele Văii Albe, Brâna Aeriană (ceva mai în detaliu, mai jos)




Moţ de Coştila






La Gura Diham, năvăleşte o mare de braşoveni; ne revedem cu Floriana, sosită din Bucureşti. Eu şi Adi ne învârteam de ieri prin zonă.
Unii parteneri de tură sunt oameni de 60-70 de ani pentru care admiraţia depăşeşte toate cotele – nici n-ai timp să clipeşti, că au zburat pe lângă tine, în urcarea cea mai cea! Printre ei, sunt onorată să o întâlnesc live pe doamna Piri, de o vitalitate extra-mega-super, la o vârstă când alţii dau asiduu din coate pentru un loc liber în autobuz.
Din grup, Lili tocmai se întorsese de pe Mont Blanc.
Companie de zile mari!
Să pornim!

Drumul odinioară forestier şi plin de gropi dintre Buşteni şi Complexul Gura Diham este acum asfaltat în totalitate!

De la Complexul Gura Diham (980 m), atingem poteca, sărim (de două ori!) peste râu care cum poate şi, după aproximativ o oră de pădure, ne oprim o secundă la cantonul (de vânătoare) Colţii Morarului (1384 m altitudine).
400 de metri altitudine – nu-i rău!










Ne intersectăm cu marcajul triunghi roşu (Buşteni/Căminul Alpin – Cabana Mălăieşti, prin Pichetul Roşu).







Cam un sfert de oră este suficient pentru a întrerupe traseul „de bază”, fiindcă, undeva printre copaci, găsim cunoscuta stâncă inscripţionată „Valea Morarului”. Urmaţi săgeata - ocoliţi prin partea stângă!


Nu mai ţin minte motivul hlizelii...


Pentru cei care nu se descurcă pe varianta nemarcată/marcată parţial de intrare în Valea Morarului, există alternative:
Marcaj triunghi roşu din Buşteni/Căminul Alpin, spre Pichetul Roşu, până la stânca vopsită cu „Valea Morarului”.
Marcaj bandă galbenă Buşteni - Gura Diham spre Cabana Omu, prin Valea Cerbului, apoi marcaj triunghi roşu.


Traseu Valea Morarului

Gata cu pădurea! Să fie soare din plin! E primul weekend după mult timp în care astrul nu se piteşte ore în şir printre nori grei de ploaie.

De la colegii din tura precedentă, ştiu că locul din care se zăresc Acele Morarului răsărind dintre brazi se numeşte Poiana cu urzici.












Bogdan, expertul în ciuperci


Poteca de urmat este destul de clară, în cele mai multe porţiuni.



Doamna Piri, mai mult decât un exemplu de urmat


Mai e mult până departe?






Bulbuci de munte


Spre deosebire de relativ strâmta Vale Albă, care nu este neapărat un „traseu pentru peisaj”, Valea Morarului este – după cum se vede şi mai sus – clasicul 3 în 1: şi privelişti verzi, şi un pic de tehnică, şi activarea capacităţii de orientare.
Valea Morarului este largă, nu prezintă săritori greu de trecut, care să necesite folosirea unei corzi de alpinism, de exemplu. Fireşte, dacă o iei direct pe firul văii, îţi sar fix în cale. Însă există posibilitatea... perfectă de a le ocoli.
Fiecare alege să meargă pe unde se simte cel mai bine în postură de... căpriţă.






Lanţul montat la puţin timp după „escaladarea” noastră; un lanţ similar se află, tot din acea perioadă, pe peretele vecin (foto: „Căpcăunul Cel Bun”)










Din punctul meu de vedere, Valea Morarului este mai abordabilă decât Valea Albă – asta, bineînţeles, dacă ţineţi cont că ambele sunt TRASEE NEMARCATE!

Colegii de acum doi ani au alintat „Matterhorn” moţul din faţă. În partea dreaptă, îşi face deja simţită prezenţa Balaurul – Creasta La Balaur (Creasta Bucşoiului Mic).











Abrupt, dom’le, abrupt!
Azuga a rămas atât de jos...












Unduiri... pe lângă zăpadă







De curând, s-au montat lanţuri pe Valea Morarului, la capătul pragului de sub căldarea superioară.
Din câte am citit, destui au fost surprinşi de apariţia acestora.
Unii chiar blamează intervenţiile ajutătoare: „Valea asta chiar nu avea nevoie de amenajări!”.
În plus, la puţine zile după ce am hoinărit noi pe aici, turiştii au relatat despre alte două lanţuri, în partea dintre „canion” şi căldarea inferioară a Văii Morarului (foto, mai sus).


   Infografic: „Căpcăunul Cel Bun”


Cu Vârful Omu (2505 m) sub ochi, un nor gri-uţ, ne-ameninţător de ploaie, apăsă – în asemenea condiţii meteo negre, asociate cu marea de pereţi golaşi într-o căldare imensă ceţoasă, te poate lua câteodată cu senzaţia de „cum ar fi să rămâi singur aici, peste noapte”. Aşa e TOT timpul la mine cu întunericul.


Odihnă în paradis


Căldarea superioară a Văii Morarului este situată sub Vârful şi Cabana Omu (2505/7 m).

Staţia meteo de la Omu, în imediata apropiere a Cabanei Omu


Nu ne avântăm cel mai sus în platou; traversăm doar până în Şaua Bucşoiului, legătura dintre Vârful Omu (2505 m) şi Vârful Bucşoiu (2492 m), marcaj bandă roşie.
Pentru asta, ne îndreptăm un pic spre dreapta.
Traseul complet Cabana/Vârful Omu – Vârful Bucşoiu durează aproximativ o oră.
Vârful Omu şi Vârful Bucşoiu sunt numărul unu, respectiv numărul trei din Bucegi, ca altitudine. Între ele, Vârful Bucura (Vârful Bucura Dumbravă, Vârful Ocolit), 2503 m, de lângă Omu.







Valea Morarului, văzută de sus; în stânga imaginii, Creasta La Balaur (Creasta Bucşoiului Mic)





Bulevardul Şaua Bucşoiului




Cum vă place?! Valea Morarului şi Azuga


Peretele Morarului şi Releul/Vârful Coştila (2490 m)





Pentru cine doreşte să abordeze Valea Morarului în coborâre, de la Omu, se trece de Valea Cerbului, apoi prima vale care apare este cea a Morarului.

Cabana Omu şi Şaua Bucşoiului


Traseu Creasta La Balaur

Călcând a doua oară pe solzii şi pe (lângă) capul Balaurului – aceasta este orientarea fiarei privind de sus în jos –, nu mai pot afirma cu certitudine că o eventuală urcare pe Balaur e mai acceptabilă decât coborârea pe acolo.
Ambele sunt epuizante, prin abrupt, prin lungime, prin lupta cu vegetaţia – mai ales în partea de jos a traseului, când poteca e aproape intuitivă, când ai de luptat, la propriu, cu verdele în toate formele, rigide ori mai puţin.



Creasta Balaurului, fix în mijloc







În sfârşit, capre negre!



SPEC-TA-COOL!



Cabana Diham, mică de tot, în dreapta jos












Jos, Predealul; în faţa lui, spre stânga, Piatra Mare





Postăvaru şi Piatra Mare









Valea Morarului





Coştilaaaaa!!!











Nu mai ţin minte dacă acest cablu exista acum doi ani (later edit:
„Căpcăunul” îmi spune că era acolo şi în 2016; mie mi-a părut mai nou)








Cea mai bună imagine a Postăvarului de pe Balaur; ignoraţi răvăşeala (cea vizibilă) din capul meu












Un salt cu paraşuta până la Cabana Diham... ceva?!?




În gang... ăăăăă.... hornuleţ







Zoom de la Adi: Dacă nici acum nu recunoaşteţi Cabana Diham...


Jnepeni şi toate cele







Fereastra de la „capul” Balaurului




4x4. Evident!





Altă coborâre de-a verticalul? Rămân aici. Mă luaţi la-ntoarcere. Dacă nu uitaţi.












Mai trebuie să vă spun? Colţii Morarului!


Unii aleargă după peisaje, alţii se îngroapă în vegetaţie. Şi dă-i şi luptă!
Vă spun eu, la început de iulie nu era nici jumate cât i-acu’!








  






Revenim în locul de unde am plecat spre Valea Morarului, cu Acele în lumina caldă a după-amiezii spre seară.
Prin pădure, traseul e acelaşi de dimineaţă.










Ca o concluzie
S-a tras tărişor, dovadă şi timpii comparativi 2016 - 2018. Nu că cei de atunci s-ar fi mişcat mai încet :) căci erau oameni de 4000 m prin Europa şi aiurea, doar... au savurat ceva mai mult natura.
Febră musculară? Daaa! La puterea X. Da’ mai contează?!
Oamenii şi clipele-s de nepreţuit!



!!! ATENŢIE !!! Valea Morarului şi Creasta La Balaur sunt zone sălbatice – atenţie la urşi!


SURSE de APĂ
Singurul punct de aprovizionare (sigur) este un izvor la cantonul Colţii Morarului.


INDICATOARE. Altitudini, durată

Nemarcat: în apropierea Cabanei Gura Diham (~ 980 m) – Cantonul Colţii Morarului (1384 m) aproximativ 1 oră

Triunghi roşu şi nemarcat: Cantonul Colţii Morarului – Intrare pe Valea Morarului – Valea Morarului – ieşire în creasta ce leagă Vârful Omu de Vârful Bucşoiu (~ 2400 m altitudine) 4 ore


Bandă roşie: Creasta Vârful Omu – Vârful Bucşoiu 15 minute

Nemarcat: Creasta La Balaur (Creasta Bucşoiului Mic) – în apropierea Cabanei Gura Diham aproximativ 5 ore, cu popasuri, inclusiv pauza de masă

TOTAL: 11 ore (inclusiv scurtele popasuri şi pauza de masă)

Distanţa străbătută: 14 kilometri.



DE ŢINUT CONT în Valea Morarului şi pe Creasta La Balaur

Mergeţi în Valea Morarului şi pe Creasta La Balaur din Munţii Bucegi numai dacă aveţi ceva experienţă montană (nu Urlătoarea şi punct)!!!
Nu-i obligatoriu să deţineţi ceva căţărare (scrambling) în spinare, dar ar fi bine. Iar condiţia fizică e musai s-o includeţi în bagaj!
Citiţi cu ATENŢIE materialele informative, priviţi cu ATENŢIE fotografiile, clipurile şi EVALUAŢI-VĂ bine (fizic, dar şi psihic) capacitatea de a parcurge traseul!
Nu plecaţi neinformaţi pe un traseu de acest gen!

Păşiţi cu atenţie, concentraţi, în fiecare moment!
Căutaţi bine prizele şi verificaţi de două ori dacă „piatra de sprijin” este stabilă!
Pe Creasta La Balaur există mici porţiuni expuse – cu atenţie, acestea nu pun dificultăţi.


Şi Valea Morarului, şi Creasta La Balaur (Creasta Bucşoiului Mic) sunt încadrate în categoria (gradul) 1A ca dificultate în alpinism. Asta înseamnă (definiţia de pe wikipedia.ro) „cățărare uşoară pe stâncă sau zăpadă sau gheață, unde nu este necesară folosirea echipamentului sau tehnicilor speciale”.
Valea Morarului şi Creasta La Balaur nu sunt considerate trasee cu grad mare de DIFICULTATE.
Însă traseele nemarcate, în particular văile de abrupt ale Bucegilor, solicită orientare şi atenţie sporite.
Foarte important: Mergeţi întotdeauna cu cineva care cunoaşte traseul!


Beţele de trekking vă sunt de mare sprijin în porţiunile de coborâre, dar şi în cele de urcare prin pădure sau pe potecă.
Pe stâncă, în căţărare, devin inutile.
RECOMANDATE sunt mănuşile speciale, pentru că stâncile mai înţeapă; eu una nu simt nevoia, dar fiecare cu sensibilităţile lui.
IDEALĂ ar fi şi o cască să nu vă lovească vreo piatră/pietricică deplasată de un coleg aflat mai sus în traseu – ia viteză!


NU încurajez pe nimeni să meargă pe trasee nemarcate – descriu, eventual dau sfaturi, din propria experienţă.
Cei care aleg un anumit traseu au DATORIA să se informeze despre el, să îl studieze şi să decidă în cunoştinţă de cauză dacă au capacităţile necesare pentru a-l parcurge.
NU pot DECIDE eu în locul nimănui!

Traseele nemarcate NU sunt recomandate începătorilor!!!




CFR inuman

Dacă nu eşti atârnător la o maşină, la un amic de munte, singura soluţie e să... înjuri la maximum CFR-ul drag. Am detaliat AICI – râdeţi, ca să nu plângeţi.
Deci, după chinul de pe traseu, cu urcarea până pe la 2400 m şi coborârea abruptă, am intrat la tortura adevărată, a întoarcerii cu trenul în Bucureşti.
Eram trei persoane care vânau Capitala; restul, braşoveni. Primul tren afişat la sosirea în gară era un InterRegio. Unde, teoretic, ţi se rezervă un loc PE SCAUN. Că de aia plăteşti mai mult ca la Regio. Dublu.
Pe scurt, de vreun an, domnii şi doamnele de la CFR au hotărât să nu mai vândă bilete la ultimele trenuri spre Bucureşti. În străfundurile-mi cele mai ascunse, speram că s-a remediat situaţiunea de fiecare weekend şi am alergat după un bancomat pe lângă tot DN 1 din Buşteni, cu picioarele beton – asta şi după cei aproape 30 de kilometri în trasee uşurele şi plimbări de ieri. „Speri mata, dar speri degeaba”, vorba ceea.
Să zicem că, în final, am fost norocoşi, cu un „loc în picioare” destul de... aerisit. Trolerul din dotare m-a salvat de la un leşin sigur. Tălpile nu mai nimereau pămânul, iar asta se răsfrângea asupra genunchilor, care dădeau rateuri neîntrerupte.
Ne-am achitat cotizaţia la „naş”. Aşa am crezut noi. „Mai dă 10 lei...!”, zice. Poveste adevărată.

NOTĂ: Fotografiile sunt realizate de Adrian Botescu.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu