Sâmbătă seară mi s-a făcut dor de Cişmigiu.
Este unul dintre parcurile pe care le-am frecventat
în copilărie-adolescenţă şi până pe la vreo 30 de ani, când am avut
posibilitatea să plec din casa copilăriei, adolescenţei, tinereţii (prima parte
☺).
Acum, Cişmigiul fiind destul de departe de casă –
l-am cam sărit...
Am preferat Parcul
Tineretului, mai la îndemână.
Care mi-a devenit, în timp (patru ani), atât de drag, încât mi-e greu să mă
despart prea des de el. Parcul
Tineretului mi-a oferit terenul perfect pentru alergare,
de care nu mă vedeam în stare acum câtăva vreme.
Ca să n-o mai întind - sâmbătă 12 iulie l-am luat de-o apripă pe Ion şi am redescoperit Cişmigiul...
Sus, în copaci, sunt o mulţime de ciori...
...a fost preambulul
la o mult-aşteptată plimbare cu barca
– de fapt, o hidrobicicletă.
Era fix ora opt şi jumătate.
Ei, da’ în bărcile astea, cu cât dai mai mult la pedale, cu atât cantitatea de apă care
intră înăuntru, în zona picioarelor ☺, este mai maaaare.
Ion a păţit-o!
Având dublul greutăţii mele, normal că
hidrobicicleta s-a umplut mai ales în zona lui. ☺
În
hidrobicicletă curge apă la greu; în dreapta imaginii puteţi observa
„robinetul”
Şi, cum o fotografie face cât o mie de cuvinte, vă
las în continuare să răsfoiţi albumul cu amintiri... din barcă.
POVESTEA e spusă în imagini, de data aceasta.
După cum se
poate lesne observa, ne-am învârtit destul în jurul splendidei fântâni din
mijlocul lacului.
Podul de
nuc - ce
a fost construit în 1859! - ce traversează parcul (Grădina Cişmigiu, în denumirea oficială) reprezintă un punct de
reper important în copilăria mea. El şi porumbeii din jur. Abia învăţasem să
merg, şi bunica
mea mă ducea acolo în fiecare zi. Am zeci de fotografii ca probă!
Apoi, când bunicii au părăsit zona, şi ne-am mutat
şi noi, Parcul Circului era micul
meu Rai.
Am vizitat îndeaproape fântâna din mijlocul lacului şi la înserat, după o tură-două până la coada lacului.
 |
O dată la doi ani (la Campionatul European, apoi
la Mondial), mă atrage fotbalul. În
rest, poate o Liga Campionilor,
ceva.
Nu sunt microbistă, cum se spune – deşi am lucrat
într-un ziar de sport, însă pe partea de... extrafotbal.
La ora 23.00 a început (sâmbătă) partida pentru
locul 3 la Cupa Mondială, Brazilia – Olanda.
Am insistat să văd meciul împreună cu mulţimea, din locul special amenajat în Piata Universităţii.
Am ajuns în Piaţa
Universităţii când mai erau vreo 20 de minute din repriza întâi - am ratat,
din păcate ambele goluri - şi am prins locuri... în picioare.
Ion tot voia... acasă. M-a bătut întruna la cap. Ca o
soacră... ☺
Nu
că ar fi el... feminin, e pur şi simplu anti-sport. Nu din convingere, Gică-Contra,
ci că nu a avut cine să se ţină de capul lui în privinţa asta de mic (nici
măcar Mondialul din 1994 nu l-a trăit pe
viu).
La
meciul Brazilia - Germania, Ion s-a trezit la începutul reprizei a doua, la 5-0
pentru nemţi: „Aaaa, brazilienii sunt acasă, nu?”.
În
fine, sâmbătă era nedumerit: „În galben joacă Olanda?!”. Da, cam nasol pentru
ei dacă erau în galben ☺.
În
concluzie, repriza a doua de la Brazilia – Olanda am văzut-o SINGURĂ, acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu