În afara călătoriilor (Călătorii
de poveste), cărţilor (Poveşti
despre cărţi), filmelor (ARTICOLUL GENERAL de
la categoria Filme) şi serialelor (Povestea
serialelor), mai sunt câteva lucruri pe lumea asta despre care îmi
place să vorbesc.
În primul rând, câteva PASIUNI, ce fac parte din
stilul meu de viaţă.
Habar nu am de ce îmi trece prin cap la ora asta
tocmai ceaiul verde, ca prim punct. Probabil fiindcă tocmai l-am
băut... ☺
Nu îmi plăcea la început gustul şi mă lua şi
ameţeala. Gustul (meu) s-a cizelat între timp – acum, aroma aspră, dulceagă, parfumată, după caz, mă face să plutesc. La
figurat!!
Iar beneficiile ceaiului verde sunt enorme pentru sănătate.
(Vin imediat şi IRITĂRILE! Stay tuned! Că sunt
ceva...! ☺
O să mă leg şi de Facebook; aşa, ca idee...)
Există o multitudine de soiuri de ceai verde, în
funcţie de regiune, cules, fermentare... Nu îmi plac aromele adăugate şi nici
combinaţiile între ceaiurile verzi. Şi prefer să îl beau simplu... fără lămâie
sau alte alea, doar cu un pic de dulce alături. Şi, neapărat, nu la plic!
Fiindcă îşi pierde din savoare.
O să
încropesc un articol despre subiect, că mi-e drag. Timp să fie...
Preţuiesc mediul înconjurător din convingere (nu
în vreo organizaţie), nu pentru că „e la modă”. Reciclez cât pot eu de mult, am
grijă să nu fac prea multă risipă.
De aceea, cartea No impact man (Ce
poţi face TU pentru mediu?) a avut un IMPACT imens asupra mea.
O altă PASIUNE, deloc de neglijat, este SPORTUL.
Mă uit la sport la televizor (în ultimii ani am
rămas doar cu gimnastica şi Jocurile
Olimpice - mai multe, în articolul dedicat lui Ole Einar Bjoerndalen: Ole Einar Bjoerndalen - Primul (super)erou al Jocurilor Olimpice 2014.
ŞI TURUL FRANŢEI!
Fac loc, cam rar, şi altor sporturi, gen tenis, scrimă, patinaj artistic, handbal.
Ajung, pe
viu, la competiţiile de gimnastică,
atunci când se organizează în Bucureşti.
Eiiii... şi am fost cândva, acum o mie şi mai bine
de ani, jurnalist sportiv, pe partea
de GIMNASTICĂ în general.
De aceea, mi-am şi permis să abordez Campionatele Europene de gimnastică 2014. În prolog (Europenele
de gimnastică 2014. Prolog. Cu drag, despre gimnastică) am vorbit
despre primii paşi în ceea ce avea să devină PASIUNEA pentru gimnastică - amintiri cu Daniela Silivaş şi echipa de aur din 1987,
cu Lavinia Miloşovici, Simona Amânar, Gina Gogean.
Au urmat POVEŞTILE despre şansele echipei României la CE 2014 (Europenele
de gimnastică 2014. Calificări senioare, echipe junioare. Şansele României)
şi mult-râvnitul AUR la echipe (Europenele
de gimnastică 2014. AUR!), cu cele cinci eroine, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Andreea Munteanu,
Ştefania Stănilă şi Silvia Zarzu.
Epilogul meu (Europenele
de gimnastică 2014. Epilog) a subliniat încă o dată spendida
evoluţie de la Sofia a Larisei Iordache.
A
face mişcare ori a mânca sănătos 100% din timp la modul obsesiv nu mi se potriveşte. O fac de plăcere. Fiindcă am
constatat că îmi plac anumite tipuri de mâncăruri în detrimentul altora. Şi
asta dinanite de „moda” cu mâncatul sănătos şi ca la carte.
Ţin
minte că într-o seară i-am spus mamei (nu aveam mai mult de 15 ani), nu mai ţin
minte în ce context, că „prefer să rod o legătură de pătrunjel, să fie cât mai
multă verdeaţă”; ceva de genul ăsta.
Alerg în
parc (Cum
am ratat o alergare...), încerc să mă hrănesc cu produse cât mai puţin
procesate.
Micile mele
iritări
First of
all,
MINCIUNA şi IPOCRIZIA.
Nu ştii ce şi în ce să mai crezi. Majoritatea
lucrurilor din lumea asta au în spate interese. Care înseamnă, la capătul lanţului, BANI.
Lumea
actuală trăieşte pentru bani. Doar atât. DE CE? Să câştigi mai mult pentru ce? Ca să
îşi doreşti după aceea MAI MULT? Să te îndepărtezi de oameni? De emoţii?
(Citiţi cartea
lui Colin Beavan şi o să vedeţi cum a reuşit el nu numai să salveze o
părticică din mediul înconjurător, dar şi să se dedice celor apropiaţi MAI
MULT.)
Sentimentele
se mecanizează, o dată cu apariţia diferitelor reţele sociale, de distribuire a
diverselor evenimente din viaţa privată, o dată cu apariţia emoticon-urilor.
Reţelele sociale nu ne lasă să ne trăim viaţa faţă în faţă. Să socializăm faţă în faţă.
Ce fac alţii tinde să devină atât de important,
încât ne sugrumă ca oameni.
Timpul petrecut în faţa calculatorului nu se compară
cu cel petrecut în NATURĂ.
Eu una uit că există şi o altă viaţă
în afara foşnetului frunzelor din copaci, murmurului unui râu - din atâta
VERDE.
Eu una când e un pic de soare, dar să nu explodeze
la peste 27 de grade, mă mănâncă
picioarele să stau toată ziua afară.
De obicei, o iau la ture plimbăreţe prin Parcul Tineretului şi vecinul „Carol”.
Primului i-am dedicat deja trei materiale, cu referire directă la alergare (Cum
am ratat o alergare..., Cum
a fost de Paşte în Tineretului şi Şoc
şi groază la alergare!).
Dar nu uit, mai răruţ ☺, nici de primul parc din viaţa mea, Cişmigiu (Lacul
Cişmigiu – Cu barca după ora 20).
Ne îngropăm în COMODITATE şi FACIL când vine vorba
despre mediul în care trăim. Citiţi
mai mult în articolul despre cartea No Impact Man, că nu vreau să mă
lungesc aici.
Comunicarea
superficială, prin maşinării, mă sperie. Distruge sensibilitatea.
Vrei să faci în viaţa asta cât mai multe, să
comunici cu mulţi.
Multe dintre lucrurile la care te înhami devin
superficiale.
Viteza în care se trăieşte îţi oferă puţin timp
spre deloc să te bucuri cu adevărat. Să ai timp să respiri ceea ce ai trăit.
Avem nevoie de mai mult timp cu FAMILIA,
dar FAŢĂ ÎN FAŢĂ. Şi fără telefon! Fără joculeţe care de care mai de strategie,
fără Facebook
la îndemână!
Mai dau şi eu LIKE-URI, la articole/imagini despre
călătorii,
cărţi, Turul
Franţei ☺, filme,
poate seriale,
fotografii din
natură, mai vechi sau mai noi, în general la ce îmi face plăcere.
Dar NU la
citate motivaţionale!
Viaţa e făcută să fie trăită, nu filosofată!
Cineva a simţit la un moment dat ceva, nu trebuie să simţim TOŢI la fel!
Vreau să am timp să trăiesc, să SIMT eu!
Să mergi cu turma
pare că a devenit iarăşi un must –
căci altfel eşti exclus. Şi începe să devină dificil spre imposibil să îţi faci
un grupuleţ al tău, căci mulţi se vor lăsa dominaţi de ideea că trebuie să evadeze – din teama de nu
rămâne pe dinafară. De a nu îşi duce
existenţa în singurătate.
Începem să devenim toţi la fel???
TREBUIE să ne adaptăm acestui stil de viaţă
tehnologizat, mecanizat?
Ne modelăm în stil roboţei? Trebuie să vină roboţi de-adevărarelea ca să ne dăm seama
ce înseamnă cu adevărat sentimentele?
Aşa, ca în Robot
& Frank (Recomandarea
lunii iunie).
Înţeleg că trebuie să dai like-uri unor postări
ale mai multor oameni de care vrei să te apropii...
Like-ul pare în societatea modernă
măsura lucrurilor, aşa punem noi cărămidă după cărămidă la etichetarea succesului...
Dependenţa de like-uri e demenţială.
Trăim în
epoca miraculoasă a like-urilor.
Reţele sociale se încing. Stăm şi butonăm un
calculator, un laptop, o tabletă, un telefon şi suntem, de fapt, SINGURI, comunicând cu alţii. Dăm like-uri
nenumărate la prieteni (destui virtuali), primim like-uri şi uite de unde a
răsărit satisfacţia!
Şi mă întorc la IPOCRIZIE. La „în ce să mai
crezi?”. Cine ţi-e cu adevărat apropiat? Fiecare apropiere între oameni se
bazează pe interes; însă cât de MARE este acest interes???
Oooo... dar sunt şi eu ipocrită. Folosesc
Facebook-ul. Pentru promovare. Dar, sincer, pentru mine e mai important că omul
intră şi vede ce am scris decât să dea cu like-ul şi să treacă mai departe.
Către alt like.
Mda, şi „succesul” înseamnă cât mai mulţi
„prieteni” pe Facebook!
De ce lumea se îndreaptă spre EXTERIOR (ce se
vede) decât spre INTERIOR (ce simte cu adevărat)?
Tot legat de partea tehnică a vieţii, care ne
acaparează treptat, fenomenul tabletelor
la copiii de la 3-4 ani încolo - dacă nu şi mai devreme - mă îngrozeşte!
Aşa e la modă???
Să ia cineva moda asta şi s-o tragă de mânecă! Ba
nu, de picioare, ca să cadă repede în nas!
MARŞ LA
JOACĂ!
Lumea
modernă a inventat o metodă... mă scuzaţi... tâmpită pentru a nu fi deranjată
prea tare de ţânci, pentru ca aceştia să stea locului – televizorul şi
tabletele/calculatoarele. Ce urmează? Bănuiesc că tot ceva care să-i ţintuiască
locului pe copii şi adolescenţi. Să facă gropi cât mai adânci în scaune.
Facem tot felul de credite, ca să trăim,
chipurile!, mai bine. Mda, cu stresul
că trebuie să plătim rată după rată, că nu mai avem cu ce...
Am citit de curând două cărţi - poveşti adevărate - în care oameni
obişnuiţi au realizat CEVA DEOSEBIT şi prin asta au devenit mai buni.
Au dat cu
tifla societăţii de consum, s-au detaşat de vieţile lor „monotone şi
teleghidate”.
VIAŢA e mai
simplă când ai puţin – asta „spun”, într-un fel sau altul, atât Cerere
în călătorie, cât şi No
Impact Man.
***
Avem tendinţa de a urmări lucruri, fenomene,
evenimente din viaţă cât mai ŞOCANTE. Avem tendinţa să fim noi înşine şocanţi –
în spiritul de turmă despre care am
pomenit ceva mai devreme??!!?
Am pus şi eu o postare cu un titlu (doar
titlul!!!) exagerat, şi am acumulat rapid (din fericire pentru mine, din
nefericire pentru IDEE) muuulte vizionări – pentru cât de mic e blogul ăsta: Şoc
şi groază la alergare! se cheamă articolul.
De ce atât de multă lume savurează activitatea
altora, mă refer aici la actori/vedete de toate tipurile, de ce multă lume este
atât de atentă la ceea ce fac alţii?
Câte studii psihologice nu s-au realizat pe
această temă...
Prostia scoasă cât mai în faţă, ridicată la cel
mai înalt rang.
Oamenii inteligenţi şi care au realizat CEVA nu
sunt cunoscuţi; în schimb, păţaniile lu’ Bianca sunt peste tot!...
Decât asta
mă scoate din minţi.
În
ultimii ani, am ignorat aproape în totalitate televizorul.
În România, TV-ul e un sport ce presupune interesul
pentru vieţile altora, can-can-uri cu vedete de un leu, că doi e prea mult;
să facem orice să stoarcem lacrimi!
Şi breaking
news pe bandă rulantă! A dat un strop
de ploaie? Dă cu reportaje, din orice loc misterios din ţară!
Toată lumea e cu bârfele şi, da, să nu uit, cu
reality show-urile dintre cele mai trăsnite şi mai şocante – nu mă refer aici
la posturile de filme sau documentare!
La
reclame nu mă mai uit/ascult de un car de ani.
E
un stil de viaţă pe care l-am adoptat treptat. Adaptat la ideea de a eficientiza timpul. Poate mi se trage şi
de la serialul Six Feet Under (Serialul
care te învaţă să trăieşti); a început să mi se pară multe chestii pierdere de vreme şi le-am
eliminat atât cât mi-a stat în putinţă.
Revenind
la Facebook şi la TIMP: Facebook-ul mi se pare cel mai mâncător de timp azi; chiar
dacă, aşa cum am zis mai sus, îl folosesc pentru promovarea BLOGULUI, tot am impresia
că secundele mi se duc în pustiu…
Mă irită de mor SUPERFICIALITATEA din ce în ce mai
mare a oamenilor, care se vede mai ales în gusturile tv/de filme şi seriale.
Răutatea, egoismul sunt accentuate.
Relaţiile între oameni se destramă foarte uşor. Din pricina pierderii răbdării.
***
Am văzut miliarde
de hârtii, resturi menajere aruncate lângă coşul de gunoi în cazul în care
acesta nu era îndesat.
Cel mai scârbos e când vrei să te aşezi pe o bancă
situată în apropierea unui coş de gunoi şi dai de mizerie d-asta pe ea – câh!!!
Sunt oameni care aruncă hârtii ori PET-uri pe jos,
la întâmplare (am întâlnit chiar în faţa mea, punând la socoteală şi cartela de
metrou!), fix la 20 de centimetri de recipientul pus acolo special să îl umpli
cu aşa ceva.
Nu mai POVESTESC despre mizeria pe care o
întâlnesc pe unele trasee montane - respectul faţă de natură se presupune că ar
trebui să existe PE
MUNTE.
Râurile şi, parţial, lacurile sunt sufocate de
plastic. Lacul Vidraru, chiar lângă baraj, este un exemplu elocvent.
Ion stă câteodată, amuzat-dezgustat, şi face inventarul
tuturor obiectelor care nu se degradează decât în zeci/sute de ani de pe
cărările pe care le-am dori DOAR înverzite**poveste
calatorii – „Avem aşa: o bere X, o apă
minerală, o gumă de mestecat, un ambalaj de biscuite Y, un pachet de ţigări Z”.
Gunoaiele devin ele însăle MUNŢI! Uite-aşa va
creşte altitudinea în ţara noastră! ☺
Vreau să mă
bucur de tot ceea ce-mi oferă muntele (aer, apă de izvor, verde, miros proaspăt
de pământ şi iarbă), nu să mă îngreţoşez!
Stai, frăţioare, în cutia ta de chibrituri dacă nu
eşti în stare să respecţi NATURA!!! (traducere: dacă eşti nesimţit)
Cât de greu
e să aştepţi să întâlneşti un coş de gunoi? Dacă te-ai chinuit (vorba vine!)
să cari un aliment/un recipient de apă, ce te doare să îl duci înapoi GOL?
***
MĂ IRITĂ oamenii pe care poartă îmbrăcăminte (de
obicei strâmtă) şi/sau încălţăminte sport scumpă, cu lănţoaiele pe afară, şi care nu par (ca să fiu draguţă) a avea vreo
treabă cu sportul! – se vede pe ei, nu cred că
trebuie să explic în detaliu.
Sunt atâţia cei care chiar practica o anumită formă
de mişcare sau mai multe forme, nu la modul profesionist, care nu îşi permit
„echipamentul” unor specimene care e clar că n-o să calce pe sala de sport, să alerge
cu pantofii ăia de sport sau cu echipamentul ăla în veci! Aşa le e lor mai
comod...
Sigur, nu e cea mai mare nedreptate din lume, însă
e una dintre ele.
Important e să faci sport, în definitiv, să te
simţi bine, să nu cazi din cauza adidaşilor
şi să nu te strângă tricoul.
Bineînţeles
că fotografia de deschidere nu putea fi decât din Parcul Tineretului ☺
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu