sâmbătă, 24 mai 2014

Recomandarea lunii - Cerere în călătorie. 6.000 km pe jos până la Ierusalim, fără niciun ban



Editura: Philobia
Anul apariţiei: 2014
Titlul original: Un chemin de promesses (cartea a apărut pentru prima dată în Franţa, în 2008)


*Recomandarea lunii nu e musai un serial, aşa cum a fost cazul în aprilie, cu Shameless.

Cerere în călătorie este a doua carte pe care o citesc despre o călătorie lungă până la Ierusalim fără a folosi mijloacele tradiţionale de transport de azi.
Prima carte despre care vorbesc este Drumul spre Ierusalim de Genevieve Duboscq. Aceasta a promis în faţa lui Dumnezeu că, în cazul în care copilul ei se însănătoşeşte, va face o călătorie, PE JOS, până la Ierusalim. Genevieve avea probleme la ambele picioare, în urma celui de-al doilea război mondial.


Subiectul „nebun” din Cerere în călătorie

Doi oameni s-au căsătorit. Apoi, au decis să plece în călătorie, pentru a celebra - aşa cum se obişnuieşte - evenimentul.
Numai că aceşti doi francezi au intenţionat să facă CEVA MAI SPECIAL. Şi ce-şi zic ei?
Hai să mergem până la Ierusalim.
Hai să mergem pe jos!
Hai să mergem fără bani! intervine celălalt.

Dacă ar fi o ficţiune, l-am fi felicitat pe autor pentru imaginaţie.
Numai că oamenii ăştia, Edouard Cortès (este şi numele unui pictor postimpresionist, tot francez ☺) şi Mathilde Cortès, chiar au străbătut PE JOS, în întregime, timp de opt luni, cei aproape 6.000 de kilometri ce despart Parisul de Oraşul Sfânt.
Au înfruntat vânturi, ploi, soare, frig, zăpadă, uşi închise, foame, sete, durere, frică.

Dar au făcut totul aşa cum şi-au propus.
Au avut doar hainele de pe ei. Şi două rucsacuri de 4, respectiv 7 kilograme în spinare. În care au adăpostit o prelată şi sacii de dormit, printre alte nimicuri – gen un briceag. A, şi să nu uit de cele două toiege, un sprijin de nepreţuit mai ales în lupta cu înălţimile şi nu numai.
Au plecat în necunoscut înarmaţi cu hărţi, un pedometru, dar FĂRĂ BANI şi fără garanţia că seara vor avea unde să doarmă ori că vor avea de mâncare.
Au mizat pe încrederea oamenilor. În lumea aceasta materialistă, egoistă şi în care se întâmplă atâtea nevăzute.
„E ruşinos să ceri ajutor într-o lume în care fiecare e pentru sine”.

Au vrut, aşa cum se exprimau ei înşişi, să dea cu tifla societăţii de consum.
Edouard şi Mathilde au mers până la limită.

Şi aşa au pornit, pe 17 iunie 2007, la aproape 30 de ani, de la kilomoterul zero al Parisului.
Kilometrul zero, acolo unde el a cerut-o în căsătorie. Pardon, în călătorie. Căci mariajul înseamnă o lungă călătorie de-a lungul vieţii.

Acasă, au renunţat la tot: la casă, la locurile de muncă. Confort. Familie, prieteni.
Nu au luat cu ei niciun mijloc de comunicare.
(Mai primeau sau trimiteau, din când în când, mesaje scrise de la/către cei apropiaţi în locurile unde era planificat să ajungă ori au avut acces în câteva rânduri la calculatoarele gazdelor.)

Nu au luat cu ei niciun CEAS.

Edouard a luat o pietricică din Franţa, la plecare. La destinaţie, a aşezat-o SIMBOLIC la Zidul Plângerii din Ierusalim.


Primele zile pe drum au fost frânturi de coşmaruri: picioarele li s-au umflat, încălţările cele noi le-au ros şi sufletul.
I-a marcat profund eşecul în faţa rugăminţii de a li se oferi un loc unde să-şi instaleze culcuşul/sacii de dormit ori o bucată de pâine...
Pe parcurs, s-au obişnuit cu sentimentul de respingere umană.

Cerere în călătorie e şi o POVESTE cu încărcătură religioasă.
O AVENTURĂ în doi.
E o POVESTE de dragoste, până la urmă. Cartea conţine şi mici filosofii referitoare la sentimentul fără de care nu SUNTEM OAMENI.
Timpul petrecut împreună le-a cimentat pe vecie lui Edouard şi Mathildei iubirea. Chiar dacă, pe parcurs, au existat dispute.



În călătorie, iubirea le-a fost pusă la încercare.
Cerere în călătorie e o POVESTE de voinţă, curaj şi VICTORIE!
Plăcerea de a călători, pentru a descoperi şi a se descoperi; puterea dragostei şi, nu în ultimul rând, puterea credinţei.


„Dacă ţi-e frig, înseamnă că mă iubeşti”

Hai să vă relatez un pasaj despre disputa clasică bărbat-femeie, la care au am râs de m-am prăpădit, dar m-a apucat şi reflectarea în acelaşi timp.
El o întreabă pe ea de ce nu îşi exprimă clar sentimentele, de ce îl roagă să o ia în braţe când îi e frig şi nu spune pur şi simplu „te iubesc” în acele momente.
Ce să înţeleagă de aici: că atunci când îi spune, totuşi, „te iubesc”, înseamnă că îi e frig?

Edouard şi Mathilde au trecut peste inevitabilele deprimări ÎMPREUNĂ.


Pe drum, multă lume a rămas uimită de demersul lor. A curs cu DE CE-uri.
Edouard şi Mathilde au vrut pur şi simpu să fugă de vieţile lor „monotone şi teleghidate”.



Cu cât au mers mai mult, cu atât au început să aibă nevoie de mai puţin. Au redus confortul la minim, iar asta nu i-a sâcâit câtuşi de puţin.
Ai haine ca să te apăre de intemperii, nu ca să fii la modă; pantofii te protejează împotriva neregularităţilor drumului; te poţi spăla cu o bucată simplă de săpun la fel de bine cum o faci cu una parfumată etc.

☺ În Alpi, după 900 de kilometri de la startul nebuniei, au traversat gheţarul Mer de Glace, la 3.000 de metri altitudine, fără încălţăminte adecvată. Cu frica în sân.

☺ Edouard şi Mathilde trăiesc cele mai răvăşitoare clipe în zonele de război din teritoriile ex-iugoslave.
Cu panouri dese ce indicau existenţa în zonă a minelor.
Cu sate pustii.
Acum am înţeles unde sunt locuitorii satelor prin care am trecut, spune unul dintre ei când ajung într-un cimitir, pentru a înnopta acolo – fiindcă zona era considerată sigură.

Edouard şi Mathilde au avut o revelaţie: războiul s-a desfăşurat la doar 1.500 de kilometri de Paris...

☺ În Turcia, cei doi nu au mai avut probleme cu „masa şi cazarea”. Turcii se băteau care să-i găzduiască.
Conform religiei, pentru fiecare faptă bună, primesc puncte pentru viaţa de apoi...

☺ Tot în Turcia, au trăit pe pielea lor, în special Mathilde, separarea lumii bărbaţilor de cea a femeilor.

☺ Crăciunul şi Anul Nou i-a prins pe Edouard şi Mathilde în Siria.
În această ţară, Serviciile secrete i-au urmărit continuu.

☺ De trei încercări au avut nevoie cei doi pentru a trece graniţa dinspre Iordania spre Israel.

☺ În total, Edouard şi Mathilde au traversat 14 ţări. Au ajuns la destinaţie pe 3 februarie 2008, după 232 de zile de la plecare.

☺ S-au înapoiat în ţară cu avionul.

☺ Pe cât de greu le-a fost să se adapteze la o viaţă fără confortul cu care s-au obişnuit, pe atât de uşor s-au readaptat la aceasta.
Prima cumpărătură pe care au făcut-o: o băutură carbogazoasă.

VIAŢA e mai simplă când ai puţin.


Edouard şi Mathilde Cortès au scris această carte cu SUFLETUL; SUFLETUL care i-a însoţit pe tot parcursul călătoriei lor.
În final, mulţi i-au chestionat asupra revenirii la „viaţa adevărată". Ei consideră că nu au deraiat vreun moment de la „viaţa adevărată", că nu au trăit o „viaţă falsă" în decursul celor aproape opt luni: Să mergi, să iubeşti, să dormi, să mănânci, să întâlneşti oameni, să plângi, să suferi, să te cerţi, să râzi - nu e asta adevărata viaţă? (pagina  325)

EPILOG - Din nou la drum
Pe 19 martie 2013, Edouard şi Mathilde au pornit într-o nouă călătorie.
De data aceasta, au plecat însoţiţi de cei trei copii ai lor, trei fete în vârstă de 3 ani, un an, respectiv patru luni.
De Sfântul Iosif, considerat protectorul familiei, cei cinci au luat drumul către Roma, prin Masivul Central.
Noua lor călătorie urma să însumeze 1.400 de kilometri.
Din nou, pe jos.
Pentru că, de data aceasta, au fost şi copiii cu ei, s-au aprovizionat cu o trăsură, un cort şi un măgar, pe nume Octave.

POVESTEA a fost relatată într-o altă carte, scrisă de data aceasta numai de el, En chemin vers Rome.




Edouard Cortès este jurnalist independent, dar organizează şi participă constant la diverse expediţii.
Related Posts Plugin for 

WordPress, Blogger...

2 comentarii:

  1. Tot respectul pentru temerarii calatori, daca ei au existat in realitate.Daca este vorba doar de-o fictiune, ideea este fascinanta.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bineînţeles că cei doi există în realitate! Am menţionat asta mai sus...
    În videoclipul din acest material îi puteţi urmări în aventura lor 2013.
    Ioana

    RăspundețiȘtergere