Editura: Trei
Anul apariţiei: 2014
Titlul original: La petite communiste qui ne souriait jamais (cartea
a fost publicată în premieră în Franţa în 2014)
Anul acesta, se împlinesc 25 de ani de la
Revoluţia din decembrie 1989. Aveam aproape 12 ani pe atunci, am trăit zece
zile cu frică de împuşcături.
Auzeam tirul gloanţelor trase la Televiziune,
pentru că bunicii, la care stăteam în vacanţă, locuiesc foarte aproape de
TVR-ul de azi.
În plus, pe mine şi pe bunica
mea ne-a prins 21 decembrie în Piaţă, noi fiind la cumpărături...
De ce această introducere?
Deoarece cartea Fetiţa care nu zâmbea niciodată „vorbeşte”
despre SIMBOLUL Nadia Comăneci (şi despre performanţele sale) în contextul
României din anii ’60 (sfârşitul lor) - ’80 (finalul decadei). Inclusiv fuga Nadiei din noiembrie
1989 şi puzzle-uri din Revoluţia Română
din 1989.
Se pomenşte şi despre cum erau sancţionate financiar
femeile care nu aveau copii.
Ca o iubitoare
(şi cunoscătoare) de gimnastică ce sunt - anul acesta, v-am relatat
POVESTEA Europenelor
şi a Mondialelor
2014 (cu Larisa
Iordache!) - bineînţeles că nu pot privi scrierea Lolei Lafon decât
subiectiv.
Evenimentele
din carte
Majoritatea faptelor descrise în Fetiţa
care nu zâmbea niciodată îmi sunt cunoscute, din diferite surse.
☺ Întâlnirea dintre fetiţa
Nadia Comăneci şi fostul atlet şi boxer Béla Károlyi.
☺ Ratările în serie la bârnă într-un concurs de
junioare.
☺ Turneul demonstrativ din Franţa, la care
„copilele lui Bela" au participat prin... forţă. Forţa lui Béla Károlyi.
☺ Senzaţia de la Skien, când, la nici 14 ani,
Nadia o învingea pe imbatabila Ludmila Turişceva.
☺ Montreal 1976 - primul 10 din istoria olimpică,
la paralele, acel 1,00 al
computerului.
Sincer, nu înţeleg de ce a schimbat Lola Lafon în
cartea ei paralelele cu bârna,
pentru a reda acest prim zece!
De ce „personajul" ei dă peste cap istoria?
☺ În 1977, Nicolae Ceauşescu a decis scoaterea din concurs a româncelor la Campionatele Europene de la Praga.
☺ În 1978, Nadia a avut un Mondial
mai puţin reuşit.
☺ În 1979, în ciuda infecţiei de la mână, Nadia
a contribuit la primul titlu mondial pe echipe din istoria gimnasticii
româneşti!
☺ Accidentul stupid al campioanei sovietice Elena Muhina, care a costat-o în final
viaţa, după o lungă suferinţă în scaunul cu rotile.
☺ Moscova 1980 şi cele 28 de minute de
„deliberări" în legătură cu nota Nadiei, care au aruncat-o pe locul secund în concursul individual compus al Jocurilor
Olimpice.
☺ Prezenţa Nadiei în calitate de invitat la Jocurile
Olimpice 1984 de la Los Angeles, unde România a ignorat boicotul ţărilor
comuniste.
☺ Fuga în Statele Unite ale Americii.
Diferenţa faţă de „ce ştiu eu" o face MODUL cum sunt
prezentate aceste fapte în Fetiţa care nu zâmbea niciodată - în
CONTEXTUL POLITIC şi cu observaţii
psihologice şi filosofice.
Chiar am fost curioasă de perspectiva aceasta
diferită, a cuiva care nu a trăit toată viaţa în România (Lola Lafon a stat în
România o parte a vieţii sale).
Am fost curiosă ce anume a fost surprins din
existenţa atât de bogată a Nadiei.
Pentru cineva nefamiliarizat cu fenomenul
gimnasticii şi cu întâmplările care au precedat momentul Montreal 1976, cu acelea care i-au urmat, cartea este o
adevărată COMOARĂ... sportivă. Fără a fi... sportivă cu adevărat - mie îmi
aminteşte de Febra
stadioanelor a lui Nick
Hornby, deşi în Fetiţa care nu zâmbea niciodată tonul
este sobru; pe când în cartea englezului e umor „cu lopata".
Fetiţa care nu zâmbea niciodată spune multe, fără a fi
câtuşi de puţin tehnică, nu pomeneşte cifre/rezultate, nume de sportive decât
pe alocuri, pentru a întregi povestea.
Nu are în
prim-plan sportivul, ci OMUL şi scena
pe care a evoluat.
Desigur, Omul legat de sport şi de realizările
sale din acest domeniu. Şi de SISTEM. Şi de Războiul Rece.
Avem în faţă o carte despre transformările prin
care a trecut Nadia după momentul magic 1976.
De la fetiţă la femeie, de la o necunoscută la
superstar internaţional. De la aşteptări mărunte la aşteptări măreţe. Ea era
ROMÂNIA.
În 1978, Nadia luase în greutate (avea ceea ce în
carte este numită „boala”) şi este de notorietate tentativa ei de sinucidere,
la nici 17 ani...
DIALOG IMAGINAR
Autoarea Lola Lafon ne propune o poveste despre viaţa Nadiei din
toate punctele de vedere.
Nu însă o biografie.
„Fetiţa care nu zâmbea niciodată nu se vrea o reconstituire istorică a vieţii Nadiei
Comăneci. Datele, locurile şi evenimentele au fost respectate, însă am ales să
completez golurile povestirii şi tăcerile eroinei şi să păstrez amprenta
multiplelor ipoteze şi versiuni ale unei lumi apuse".
(din intro-ul semnat de autoare)
☺ Ni se precizează, apoi, că dialogul dintre ea (Lola Lafon) şi
Nadia este ficţional.
Dialogul, fie el şi imaginar, este cheia acestei cărţi. Deosebirea
faţă de o altă carte despre Nadia.
În Fetiţa care nu zâmbea niciodată, Nadia Comăneci este Nadia C.; de altfel, toţi cei implicaţi în
POVESTE sunt numiţi numai cu iniţială (REALĂ) în locul numelui complet.
Prenumele este cel scris în întregime.
Fetiţa care nu zâmbea niciodată este... literatură de la cap la coadă,
autoarea nu se încurcă, aşa cum spunem ceva mai sus, în punctaje, clasamente, desfăşurare
de competiţii, pomenirea tuturor adversarelor Nadiei.
Ca iubitor al gimnasticii, ştii ce şi de unde să iei; altfel, priveşti totul cu detaşare din punctul
aceasta de vedere.
Lola Lafon a intenţionat să scrie versiunea ei, adunată din presă, relatări, scrieri
biografice, imagini şi fotografii.
Se simte că s-a documentat mult - atât în România, cât şi în
Franţa şi la Montreal,
oraşul Jocurilor
Olimpice din 1976.
Unul dintre punctele importante de inspiraţie l-a reprezentat Scrisori
către o tânără gimnastă/Letters to a Young Gymnast, scrisă chiar de
Nadia Comăneci şi publicată în câteva ediţii şi în România.
Inegalabila carte Nadia a inegalabilului Ioan Chirilă despre
inegalabila Nadia Comăneci, Zeiţa de la Montreal, nu putea să lipsească din bibliografia Lolei Lafon.
„Biografia” Fetiţa care nu zâmbea niciodată se opreşte în 1990, o dată cu instalarea definitivă a
Nadiei în America – o ţară
liberă în care nu a putut fi liberă.
Motivaţia autoarei
Lola
Lafon s-a hotărât să abordeze subiectul „Nadia Comăneci" după ce a văzut imprimate
cuvintele „Fetiţa a devenit femeie. Verdict: Magia s-a evaporat“ pe prima
pagină a unui cotidian francez.
Lola Lafon a fost şi este fascinată de fosta gimnastă din România,
de destinul ei, de Nadia Comăneci -
simbolul gimnasticii însăşi.
Aşezarea în pagină
Capitolele din Fetiţa care nu zâmbea niciodată sunt scurte, fiecare purtând un titlu
sugestiv – Ascensiunea fundelor roşii,
Biomecanica unui sfârşit comunist, Poliţia menstruaţiilor, Monştri, Uneltirile
sau planul lui Bela şi multe altele.
Capitolele sunt (ca nişte) eseuri scurte despre un anumit
eveniment.
LOLA LAFON
ŞI ROMÂNIA
Lola
Lafon este scriitoare, compozitoare (inclusiv de muzică de film)
şi cântăreaţă - are două albume la activ.
A
scris până în prezent patru romane, inclusiv Fetiţa care nu zâmbea niciodată.
Când
era mică, a cochetat cu baletul.
Are
origini franceze, ruse şi poloneze.
A
studiat la Paris, Sofia şi Bucureşti.
A
trăit mulţi ani în Bucureşti, plecând de aici în anii '80, la 12 ani - s-a născut
în 1971. Lola Lafon vorbeşte încă limba română.
S-a
născut însă în Franţa şi a venit în România împreună cu părinţii ei, profesori
de literatură franceză, care au predat cursuri la Universitate.
A
fost prezentă şi în România, în luna septembrie, la lansarea ediţiei româneşti
a La petite communiste qui ne souriait jamais,
care a apărut la începutul anului 2014 în Franţa.
Fireşte,
cartea se află pe lista bestseller-urilor, în special în Franţa.
☺
Lola Lafon nu s-a întâlnit niciodată faţă în faţă cu eroina cărţii sale, Nadia
Comăneci.
Amintirile mele cu Nadia
Am
avut ocazia să o văd faţă în faţă pe Nadia Comăneci de două-trei ori. Scurt. La
clubul Steaua şi la Ministerul Tineretului şi Sportului. Am şi schimbat două
vorbe... Era acum mai bine de 15 ani, când presa sportivă era presă sportivă,
nu mondeno-mondeno-fotbalistică...
Eu
aveam 20 de ani şi eram captivată de personalitatea ei.
Am
luat şi drumul Oneştiului (oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej atunci când s-a născut
Nadia), pentru a fi în sala de gimnastică de acolo şi pentru a discuta cu tatăl
ei. Din păcate, nu l-am găsit într-o formă prea bună pe cel care astăzi nu mai
este printre noi...
De
asemenea, două recenzii interesante ale cărţii Fetiţa care nu zâmbea niciodată le găsiţi aici
(Dilema Veche) şi aici
(Laura Câlţea).
nu stiu de ce, dar simt în rândurile tale ca esti când pentru, cand împotriva modului în care a fost scrisa aceasta carte... mie nu mi-e clara pozitia pe care o ai vizavi de acest "bestseller"... Eu acum aud prima data despre aceasta autoare si din câte am înteles din articolul tau, Lola Lafon aduce realitati si fictiuni de-a valma... Parerea mea este ca nu e bine. Oare Nadiei i s-a cerut permisiunea sa fie publicata aceasta carte?! stii... de multe ori rând acasa cu sotul meu despre ce stim cu adevarat despre epoca lui Homer... Din pacate, nu exista alte scrieri decât ale lui, si deci le luam ca documente istorice cu toate ca se stie ca acesta nu era istoric, ci un scriitor visator, care avea o imaginatie deosebit de bogata...Doamne fereste sa se intâmple asa si cu povestea Nadiei! Nadia cea pe care orice om de pe planeta Pamânt o cunoaste acum, dar oare si peste 500 de ani?! Daca se va lua cândva aceasta carte drept biografie autentica?! Nadia a scris istorie, Nadia a facut cunoscut numele României în toata lumea, Nadia a fost perfecta, ea a inventat nota 10! Oare este voie sa se scrie fictiune folosind nume si date atât de aproape cu realitatea, doar de dragul de a schimba ceva?! si daca da, care este oare adevaratul motiv?! eu nu înteleg mai nimic...
RăspundețiȘtergereNoapte buna, Ioana draga!
Dacă asta se simte din ceea ce am scris, este pentru că... sunt undeva la mijloc. Pe de o parte m-am întrebat de ce o franţuzoaică (una care a trăit în România, totuşi) a simţit nevoia să re-spună povestea Nadiei, pe de alta îi apreciez stilul.
RăspundețiȘtergereCartea a fost apreciată şi de critici ca... mod de expunere, pentru că nu se vrea o biografie clasică.
Din câte am citit eu, Nadia ştie despre această carte. Dar, fiind ficţiune (aşa cum declară autoarea), nu era nevoie de permisiune prealabilă. Personajul este numit Nadia C., de altfel toţi care apar în carte au numai iniţială în dreptul numelui, pentru a se păstra... ficţiunea.
În fine, „Fetiţa..." este literatură; include şi părţi de dialog (imaginar).
Oricum, numai Nadia ştie ce şi cum s-a întâmplat.
Cartea „Fetita..." nu poate fi luată ca biografie autentică, pentru ca Lola Lafon a avut grijă să facă precizarea încă de la început - am pus şi eu citatul. Cartea Lolei este şi povestea Nadiei, dar şi povestea României comuniste şi a sistemului din care a făcut ea parte.
Şi eu am fost reticentă în legătură cu această scriere, dar până la urmă s-a dovedit.. OK.
(asta cu inventarea notei 10 este o altă poveste, la Nadia e vorba strict despre Jocurile Olimpice; sunt nişte date de la Campionatele Europene de prin anii '60, cu Vera Ceaslavska şi nişte punctaje de 10.)