Agassi, omul imperfect care ura tenisul

Editura: Publica

Anul apariţiei: 2011

Titlul original: Open: An Autobiography (cartea a apărut pentru prima dată în SUA, în 2009)

I-am tot dat târcoale nişte luni.

Am amânat lectura, din motive şi motive.

Voiam să o cuprind în Perfecţiunea ei. Să-mi induc starea Perfectă.

Ştiam că va fi cartea Perfectă. Sau cel puţin se va apropia de ideal.

Nu degeaba Open-ului lui Andre Agassi i s-a spus cea mai bună carte de sport (şi nu numai) din toate timpurile.

O carte atipică. O autobiografie inedită.

Un bestseller.

Eroii „veterani” ai gimnasticii europene, la Cluj, in Romania: Catalina Ponor, Marian Dragulescu, Larisa Iordache

  

Gimnastica românească supravieţuieste prin „veterani” – nimic nu s-a schimbat faţă de 2016.

Cătălina Ponor (29 de ani) şi Marian Drăgulescu (36 de ani), cărora li s-a alăturat acum Larisa Iordache (20 de ani) sunt aceiaşi sportivi de super-excepţie – dacă mi se permite termenul – care ţin sus gimnastica din România.

Anul acesta, Campionatele Europene de gimnastică au fost găzduite de România, la Cluj-Napoca.

Ce e mai emoţionant pentru un sportiv? Să i se intoneze imnul naţional, acasă, în faţa unui public su-perb!

Pe rând, Marian şi Cătălina au trăit această experienţă unică.

Un vis, împlinirea lui şi ceva în plus: Vârful Moldoveanu (2544 m), prin Valea Rea

Traseu:

*Stâna din Valea Rea (Stâna lui Burnei) – Căldarea Văii Rele – Iezerul Triunghiular – Portița Viștei – Vârful Viștea Mare – Spintecătura Moldoveanului – Vârful Moldoveanu şi retur

Nu prea merg eu cu grupuri numeroase pe munte - de la 25 de persoane în sus. Marele avantaj e acela de a cunoaşte oameni şi de a încerca să socializez. Încerc, zic... nu neapărat reuşesc. ☺

Am făcut două (!) excepţii într-o lună cu grupurile organizate: una în Ceahlău, pentru piramidă, alta acum.

Încheiam şi anul călător 2015 cu regretul de a rata, din nou, intrarea pe tărâmul magic al Vârfului Moldoveanu.

Trei ani de planuri mi-au trebuit ca să păşesc în cel mai înalt punct din România.

Are şi „grămada” avantajul ei: pe „terasa” de la Cabana Fântânele dintr-o discuţie în alta, îi pomenesc lui Mihai că de vreo nişte multe luni Moldoveanu îmi stă bine de tot pe creier.

Cătălina, Marian şi Andrei la Jocurile Olimpice Rio 2016

...Şi au fost Jocurile Olimpice Rio 2016 în gimnastică.

Şi n-a fost deloc bine pentru România.

A început cu:

„Cine e mai îndreptăţită să participe la Jocurile Olimpice de la Rio? Larisa (Iordache) sau Cătălina (Ponor)?”

Orgoliile şi-au scos colţii urâţi.

S-au aruncat răutăţi, chiar dacă nu directe (şi publice).

Fanii gimnasticii au fost cumva împărţiţi în Tabăra (Team) Larisa şi Tabăra Cătălina.

În plus, toată lumea a devenit brusc specialistă în gimnastică. Cu precădere de la ratarea calificării echipei feminine la Jocurile Olimpice Rio 2016.

Evenimentul e UNIC în gimnastica românească.

Gimnastica romaneasca supravietuieste prin „veterani”: Catalina Ponor si Marian Dragulescu, pe tabloul de onoare al Europenelor 2016

Când au revenit în gimnastică în acest ciclu olimpic, în 2015, destulă lume s-a îndoit că Marian Drăgulescu şi Cătălina Ponor vor putea atinge forma care i-a consacrat.

Tripla campioană olimpică (2004, Atena) şi multiplul laureat mondial şi european au încercat marea cu degetul şi în 2011-2012.

El nu a reuşit, în anumite circumstanţe, să prindă echipa pentru Jocurile Olimpice de la Londra, în timp ce Cătălina s-a întors în arena olimpică după 8 ani, stârnind admiraţie după admiraţie, adunând un bronz cu echipa, un argint la sol şi un aproape bronz la bârnă – unde s-au trezit americanii cu contestaţiile lor!

În ciuda previziunilor pesimiştilor, cei doi super-campioni au câştigat din nou. Chiar dacă nu aurul efectiv, aurul din inima oricărui iubitor de gimnastică.

De ce? Cel mai medaliat sport olimpic din România, gimnastica, nu va avea echipe la Jocurile Olimpice Rio 2016

În 2016, se împlinesc 40 de ani de la acel fabulos 10 al Nadiei de la Montreal, Jocurile Olimpice 1976.

În 2016, sunt 60 de ani de la prima medalie obţinută de gimnastica românească – bronz cu echipa feminină la Jocurile Olimpice 1956.

Duminică 17 aprilie 2016. O poveste tristă pentru gimnastica românească.

Pentru prima oară din 1968 (atunci s-a decis, în ţară, neparticiparea din cauza unor rezultate anterioare slabe; nu s-au desfăşurat calificări), România nu va fi reprezentată la Jocurile Olimpice de echipa feminină!

La fel ca la Glasgow, la Campionatele Mondiale 2015, s-a aruncat repede în aer „dezastru!”. Într-adevăr, este cea mai slabă performaţă din toate timpurile a gimnasticii feminine româneşti! – a surclasat chiar şi umilitorul loc 13 de la Mondialele 2015!

Acest loc 7 în calificările olimpice se traduce prin locul 15 pe plan mondial; la Rio, doar Coreea de Sud a fost în urma noastră.

Marian Dragulescu redivivus si recordurile Mondialelor de gimnastica 2015

Campionul s-a întors!

Cu medalie! Direct! Ca o repetiţie pentru Jocurile Olimpice de la Rio.

În ultima zi a Campionatelor Mondiale Glasgow 2015 a fost argint la sărituri, pentru Marian Drăgulescu şi pentru România. Şi calificare directă la Rio, pentru „Marocan”!

Şi o bucurie maximă, pe care o puteţi (re)vedea în clipul de mai jos.

Medalia Larisei Iordache de la Mondialele de gimnastica

E medalie!!!

E a ei, a Larisei, şi a muncii ei! A dăruirii pe care o are pentru gimnastică.

Larisa Iordache şterge din nou umbrele şi luminează sufletele celor care, chiar şi de departe, au ajutat-o să se ridice de jos. De foarte jos, psihic.

Mondialele de gimnastica fara echipa feminina a României

Astăzi ar fi trebuit să aibă loc finala pe echipe feminin la Campionatele Mondiale Glasgow 2015 cu echipa României bătându-se pentru o medalie.

E doar finala pe echipe. Fără România.

Pentru că gimnastele din România nu s-au calificat între primele 8 din lume.

Campioana mondială de cinci ori consecutiv (1994-2001) priveşte azi finala din faţa televizorului.

„Ia uite ce au făcut gimnastele – ai văzut? Dezastru!”

Asta s-a auzit neîntrerupt în ultimele zile.

Fetita care nu zambea niciodata - Lola Lafon. Despre Nadia Comaneci si Romania dinainte de 1989

Editura: Trei

Anul apariţiei: 2014

Titlul original: La petite communiste qui ne souriait jamais (cartea a fost publicată în premieră în Franţa în 2014)

Anul acesta, se împlinesc 25 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989. Aveam aproape 12 ani pe atunci, am trăit zece zile cu frică de împuşcături.

Auzeam tirul gloanţelor trase la Televiziune, pentru că bunicii, la care stăteam în vacanţă, locuiesc foarte aproape de TVR-ul de azi.

În plus, pe mine şi pe bunica mea ne-a prins 21 decembrie în Piaţă, noi fiind la cumpărături...

De ce această introducere?

Deoarece cartea Fetiţa care nu zâmbea niciodată „vorbeşte” despre SIMBOLUL Nadia Comăneci (şi despre performanţele sale) în contextul României din anii ’60 (sfârşitul lor) - ’80 (finalul decadei). Inclusiv fuga Nadiei din noiembrie 1989 şi puzzle-uri din Revoluţia Română din 1989.

Mondialele de gimnastica – Larisa, mulţumim şi te iubim!

...pentru zâmbetul pe care ni l-ai transmis, pentru bucuria pe care ai strecurat-o în sufletele noastre!

Larisa, ai fost superbă!

Mulţumim că ne-ai dăruit şi nouă o părticică din magia ta!

Te iubim şi îţi suntem recunoscători pentru tot ce ai dăruit gimnasticii româneşti!

Larisa, ai reuşit! După momentul 2012, când durerile ţi-au tăiat aripile, şi 2013, când... nu s-a putut mai mult (locul 4), a venit împlinirea medaliei atât de aşteptate în concursul complet al gimnasticii mondiale!

Europenele de gimnastică. Prolog. Cu drag, despre gimnastică

Să vă POVESTESC despre cum a început pasiunea mea pentru gimnastică?

Am amintiri vagi cu Mondialele din 1987 – victorie UNICĂ, atât pentru echipa României (a doua în total în istorie, pe atunci), cât şi la individual compus, prin Aurelia Dobre. Plus alte trei medalii de aur (două Daniela Silivaş!), una de argint şi patru de bronz (una Ecaterina Szabo).

De aici, ţin perfect minte o ratare la bârnă a LEGENDEI Svetlana Boghinskaia – nu de alta, dar am şi acum în minte reacţiile: cum mama s-a bucurat, iar cel de lângă ea a criticat-o atrăgându-i atenţia că sovietica s-a antrenat sute de ore pentru acel exerciţiu şi că nu e bine să râzi de eşecul altuia.

Allende şi Murakami. Rezultate şi concluzii Biblioteca bloggerului român

 În urmă cu o lună şi jumătate, mi-am adus şi eu o contribuţia  la iniţiativa Biblioteca bloggerului român, pusă în scenă de Chinezu.

După CENTRALIZARE, iată rezultatele, pe care le puteţi găsi şi pe celelalte 122 de bloguri înscrise în campanie.

Înţeleg de aici că se citeşte foooarte divers. Că gusturile diferă.

Logic.

Hoţul de cărţi - Markus Zusak. SUPRAVIEŢUITOAREA LIESEL

Editura: Rao

Anul apariţiei: 2011 (prima ediţie)

Titlul original: The Book Thief (cartea a apărut pentru prima dată în Australia, în 2005)

Am citit cartea aceasta înainte ca toată lumea să înceapă să vorbească despre ea. Am amânat să scriu, pentru ca ideile să se aşeze un pic.

Toată frenezia a pornit de la apropierea LANSĂRII CINEMATOGRAFICE a Hoţului de cărţi ÎN ROMÂNIA (28 februarie 2013).

În ciuda dimensiunii (peste 500 de pagini), Hoţul de cărţi se citeşte uşor.

Autorul foloseşte propoziţii scurte şi o mulţime de paragrafe.

Stilul este cel care l-a consacrat pe autor (în cele patru volume publicate anterior) - poetic, în care metaforele au locul lor bine stabilit.

Dar nici asta nu înseamnă că lectura este greoaie.

CE VREA SĂ ZICĂ AUTORUL

Markus Zusak a declarat într-un interviu că a intenţionat să arate şi o ALTĂ LATURĂ A GERMANIEI NAZISTE: „... existau şi copii rebeli care nu respectau regulile şi oameni care îi ascundeau pe evrei în casele lor” - pentru „Sydney Morning Herald”.

Acţiunea începe în 1939, în Germania nazistă. Într-un oraş fictiv din apropierea München-ului, Molching. Pe Strada Himmel - care înseamnă Rai (Cer) în limba germană.

Se ard cărţi, evreii sunt persecutaţi, miroase a război.

Ole Einar Bjoerndalen - (Super)eroul Jocurilor Olimpice

Vă plac filmele cu supereroi?

Mie nu.

Însă cei din viaţa reală îmi trezesc o admiraţie greu de transpus în cuvinte.

De când mă ştiu, mi-a plăcut competiţia. Sportivă. Sportul, în general.

Până pe la 18 ani, nu ratam aproape niciun eveniment sportiv. Fotbal, atletism, caiac-canoe, Formula 1, nu mai pomenesc de gimnastică - aceasta a rămas o constantă în viaţa mea de privitor la televizor ori ca spectator.

Cu atât mai mult Jocurile Olimpice (OLIMPIADA REPREZINTĂ PERIOADA ACEEA DE PATRU ANI DINTRE DOUĂ JOCURI OLIMPICE, aşa că, vă rog, nu mai utilizaţi acest termen!).

Primele mele Jocuri integrale au fost în 1992, la Albertville (cu Alberto Tomba şi frumuşelul patinator Viktor Petrenko), respectiv Barcelona (cu LAVINIA MILOŞOVICI şi ultimul 10 din gimnastică şi Carl Lewis).

De atunci, nu am ratat vreo ediţie a Jocurilor, fie ea de vară sau de iarnă. Am urmărit pe viu naşterea unor legende. Eroi. Modele de viaţă.

Lecţii de viaţă. De depăşire a limitelor. Voinţă dusă la extrem. Încleştări pe muchie de cuţit. Câteodată toate astea se încheie fericit, alteori dezamăgirea îi sfâşie pe participanţi.

Jocurile Olimpice au o atmosferă aparte. Atunci, urmăresc discipline sportive de care abia am habar - pentru ideea de competiţie la cel mai înalt nivel, pentru... spiritul olimpic.

Astfel, iarna am descoperit discipline deosebit de spectaculoase, pe care le urmăresc cu sufletul la gură o dată la patru ani - curling (şah pe gheaţă, pentru cine nu ştie, cu economişti, matematicieni şi de-alde de-astea în echipe), schi acrobatic - mogule, patinaj viteză, short track (patinaj viteză pe pistă scurtă).

Asta în afară de biatlon, schi alpin, sărituri cu schiurile şi patinaj artistic, la care mai trag cu ochiul în timpul anului.

Unul dintre EROII abia începutelor întreceri de la Soci era deja un erou înainte de Soci. Cu statuie în oraşul natal, cu povara de a fi cel mai valoros biatlonist al tuturor timpurilor şi unul dintre cei mai titraţi sportivi participanţi vreodată la Jocurile de iarnă, norvegianul Ole Einar Bjoerndalen şi-a adăugat în palmares sâmbătă a şaptea medalie de aur la JO.