The Magnificent Ambersons/Splendoarea Ambersonilor (1942). A doua capodoperă a lui Orson Welles

Aşa cum am promis aici, am sosit cu Amberson-ii!

Cronologic, după Citizen Kane/Cetăţeanul Kane, 1941 - scris, regizat şi interpretat (rol principal) de el -, The Magnificent Ambersons este AL DOILEA LUNGMETRAJ AL LUI ORSON WELLES. Şi a doua lui CAPODOPERĂ!

Welles a făcut atât de bine cele trei lucruri în Citizen Kane, încât a fost nominalizat la toate cele trei categorii la Oscar, regie, scenariu şi interpretare - a câştigat statueta pentru scenariu!

Ca o ironie, numai cele două filme (de debut!) au primit nominalizări la Oscar pentru Cel mai bun film din toată cariera lui Welles.

„Cu cât ne mişcăm mai repede, cu atât avem mai puţin timp liber.”

(din The Magnificent Ambersons)

Când a lansat The Magnificent Ambersons, studioul producător, defunctul RKO (unul dintre cele cinci mari studiouri ale Golden Age - ca să nu zic epoca de aur ☺- de la Hollywood), a făcut modificări dramatice în producţia realizată de Welles - „doar” scenariu şi regie, de data aceasta, plus producător.

☻ Întâi, a fost suprimată aproximativ o oră din filmări; au rămas două treimi din original;

☻ Apoi, finalul a fost schimbat (re-turnat) în unul mai fericit; de fapt, mai multe scene au fost refăcute;

O pre-vizualizare a filmului s-a desfăşurat la puţin timp după atacul de la Pearl Harbor. Cei care se aflau în sală au fost rugaţi să îşi expună părerile în scris, iar majoritatea au „spus” că nu vor să urmărească un film deprimant şi că vor mai mult umor şi un FINAL FERICIT.

☻ De asemenea, muzica a fost ciuntită.

Compozitorul Bernard Herrmann - care a lucrat şi la Citizen Kane, dar şi pentru North by Northwest/La nord prin nord-vest, 1959, cu Cary Grant, sau la Psyho, 1960 al lui Alfred Hitchcock - a insistat ca numele lui să nu apară în creditele oficiale.

Deşi se pare că Orson Welles a lăsat mai multe notiţe despre cum şi-ar fi dorit el ca The Magnificent Ambersons să arate şi să se încheie (note care s-au păstrat în timp), bucăţile tăiate au fost distruse.

No se aceptan devoluciones (2013). Dragoste de tata si... INCASARI URIASE

Nu tre’ să fie un film de Oscar ca să te impresioneze. Să te surprindă.

Nu tre’ să aibă o tonă de premii ca să te determine să-l vizionezi.

Tre’ doar să aibă nişte protagonişti simpatici, o poveste de şi pentru SUFLET.

Şi... mmm... nu tre’ să fie un film american.

Cu actori hiper-cunoscuţi şi buget pe măsură.

(Şi, în ciuda ăstora, cu o acţiune ce lasă de dorit.)

No se aceptan devoluciones a fost un extraordinar succes de casă, atât în Mexic, cât şi în SUA.

În America, a avut CELE MAI MARI ÎNCASĂRI DIN TOATE TIMPURILE în ceea ce priveşte filmele de limbă spaniolă, clasându-se pe LOCUL 4 ÎN PRIVINŢA PRODUCŢIILOR STRĂINE LANSATE ÎN STATELE UNITE de-a lungul timpului (din 1980 încoace), conform boxofficemojo.com.

Primele trei filme din clasament au fost, conform aceleiaşi surse: Crouching Tiger, Hidden Dragon/Tigru şi dragon, 2000 (Taiwan); Life is Beautiful/Viaţa e frumoasă, 1997 (Italia); Hero/Eroul, 2002 (China).

A Place in the Sun/Un loc sub soare (1951, cu Elizabeth Taylor, Montgomery Clift). Dragoste printre minciuni

O să spun asta de câte ori o să am ocazia: Filmele vechi nu beneficiază de tehnologia de azi, DAR au marea calitate de a te face să te implici în poveste, iar povestea să aibă un impact asupra ta. Filmele vechi (alea bune) spun poveşti simple - neîncărcate de acţiune inutilă - cu mijloace puţine. Emoţie şi mesaj cât cuprinde.

Există, desigur, excepţii, aşa cum există şi cu producţiile recente.

Atmosfera (şi umorul din plin) din filmele din 1935-1965 (1970) nu e egalată de ceea se se produce în prezent.

Ieri am văzut două filme - şi bucăţele din altele, dar alea nu se pun la socoteală: A Place in the Sun şi Gravity. Mult-lăudatul Gravity, cu Sandra Bullock și George Clooney. 

Înainte de proiecţie (am fost la cinema), rulau prezentări ale unor filme pline de acţiune, de efecte special la greu, de busturi goale şi... fără ESENŢĂ. Hai să ne jucăm de-a istoria! Sau de-a literatura...! Şi uite că filme de genul ăsta fac box office-ul...!

Gravity a fost o dezamăgire pentru mine. Efectele speciale (3D-ul) nu au fost rele deloc, însă, dacă e să fac o comparație strict tehnică, Viaţa lui Pi a fost mai vizual. Acţiunea/povestea din Gravity mi s-a părut exagerată - putea Ryan să moară de şapte mii de ori, însă aşa îi spuneau scurtmetraj, nu lungmetraj -, personajele construite destul de şablonard. Nu m-am plictisit la Gravity, nu asta e problema mea. Doar că nu mi-a transmis ceva. Orice în afară de jocul actorilor şi tonele de efecte speciale. Mă aşteptam să fie şi un pic PSIHOLOGIC, la subiectul adus în discuţie...

SPRE DEOSEBIRE de A Place in the Sun...

Poate nu trebuia eu să pun în faţa ochilor A Place in the Sun şi Gravity la diferenţă de doar câteva ore...

A Place in the Sun s-ar încadra la categoria dramă romantică şi psihologică. Ca să fie (şi mai) pe gustul meu, REALĂ.

Six Feet Under/Sub Pământ SRL - Serialul care te învaţă să trăieşti

Cred că v-am exasperat până acum cu serialul ăsta, nu?

E vechi, ar putea spune unii (a rulat între anii 2001 şi 2005). Ştiţi vorba aia cu vinul care se învecheşte şi devine din ce în ce mai bun? Pentru mine, aşa e cu Six Feet Under. E cel mai COMPLEX, mai diferit, mai... ciudat, mai rafinat, mai imprevizibil din tot ce am văzut până acum. Mai... PERFECT.
Are 63 de episoade, repartizate în 5 sezoane.
Six Feet Under este considerat unul dintre cele mai bune seriale care s-au produs vreodată.

De ce un serial să te înveţe să trăieşti? N-ai două mâini, două picioare, doi plămâni, o inimă şi multe altele care să te facă să funcţionezi?

Ideea e CUM funcţionezi. Că nu ştii niciodată ce te aşteaptă, cât de repede te aşteaptă.
Six Feet Under e o LECŢIE DE VIAŢĂ. La care poţi oricând să asişti, fără pic de plictiseală.

Mai are sens să vă spun că Six Feet Under e REALIST până în străfunduri? TOATE personajele sunt construite atent şi complex, până la ultimul vârf de unghie. Au calităţi, defecte, fac tâmpenii la viaţa lor, cu viaţa lor, iubesc, urăsc, ţipă, mai înjură pe parcurs, au gânduri de toate felurile. Şi, în cele din urmă, le simţi pe TOATE ca făcând parte din tine. Te ataşezi de ele ca şi când ar face parte din familia ta.

A Patch of Blue (1965, cu Sidney Poitier). Omenie şi prietenie

Într-o poveste ce presară elemente din basmul „Cenuşăreasa” şi din filmul super-tragic Precious (de peste muuulţi ani, 2009), Selina e o fată super-sensibilă de aproape 18 ani, OARBĂ.

Ea trăieşte într-un apartament minuscul împreună cu mama şi bunicul ei - în fapt, o singură cameră, fără uşi despărţitoare. Ai crede că cei doi au grijă de ea şi o susţin pentru a-şi depăşi condiţia, pentru a nu se simţi altfel.

Din contră.

Selina face tot ce ţine de treabă în casă, nu a mers la şcoală (fiindcă nu a interesat pe nimeni subiectul), bunicul e un mare beţiv. Însă acesta îi mai ia apărarea fetei - în faţa mamei - când nu are minţile înecate de băutură.

Iar mama ei este... cea din cauza căreia Selina trăieşte cu HANDICAPUL orbirii. Rose-Ann, căci despre ea vorbim, e prostituată şi îşi aduce clienţii direct acasă. Pe când avea 5 ani, Selina s-a aflat în mijlocul unei dispute dintre mama şi tatăl ei - recent întors din război, acesta şi-a surprins nevasta cu un un alt bărbat. Rose-Ann a apucat o sticlă cu o substanţă (filmul nu e clar în privinţa substanţei; se pare că a fost ceva acid). Sticla nu l-a nimerit pe tată - a ricoşat direct în ochii fetiţei. În prezent, cicatricele din jurul ochilor Selinei sunt vizibile.

Femeia, Rose-Ann, îşi tratează copilul ca pe ultimul gunoi. Unde mai pui că, nu cu mult timp în urmă, Selina a fost violată de unul dintre clienţii mamei!!!

Până aici, tristeţe la superlativ. Însă nu o vezi pe fată plângând ori lamentându-se. Ba, pare că radiază de optimism, are o veselie - interioară şi exterioară - pe care mulţi oameni „normali” nu ar şti unde să o găsească.

VINE ŞI LUMINA!

Saving Mr. Banks: În căutarea poveştii (2013, cu Emma Thompson, Tom Hanks). Disney dezgheaţă inimi - pe cele mai... încăpăţânate

(În caz că nu aţi observat, umbra lui Tom Hanks e... Mickey Mouse, iar cea a Emmei Thompson - Mary Poppins!)

Să-mi fie ruşine! Până dăunăzi, nu am avut habar cine a scris Mary Poppins!

Trebuia să vină filmul ăsta ca să îmi deschidă ochii.

Dar Saving Mr. Banks (produs de COMPANIA DISNEY) a făcut mai mult decât atât: mi-a deschis inima, sufletul, m-a introdus în lumea magică a lui Walt Disney (Tom Hanks) - ambiţiosul vizionar şi visător deopotrivă.

Someday, Someday, Maybe. Succesul ca scriitoare al lui Lauren Graham (Gilmore Girls). Nimic nu e întâmplător...

“Just like the screenwriters of the best romantic comedies, she has taken elements of the familiar and spun them into a novel that’s heartfelt, hilarious and, hopefully, just the first example of what she can do with the written word.”

The Washington Post

(Sursa:

http://lauren-online.net)

Să ne înţelegem: romanul (ficţiunea) actriţei Lauren Graham nu e comedie romantică 100%. Are mai puţine accente romantice (le are, totuşi), concentrându-se pe comedie cu inflexiuni de dramă.

„Să scrii seamănă cu a fi actor. În amândouă cazurile trebuie să intri într-un mediu imaginar şi să creezi o lume. Pentru carte, am dat naştere unor voci diferite, ca actor nu pot să folosesc decât o voce. Să scrii înseamnă să te izolezi oarecum. Ca actor, colaborez cu o serie de oameni pentru a aduce o lume la viaţă, dar când scriu sunt numai eu; nu pot să dau vina pe altcineva pentru ce iese prost” - Lauren Graham pentru USA Today

 
Cartea a fost achiziţionată de una dintre cele mai mari edituri americane pe când avea doar jumătate din forma finală. A fost lansată pe 30 aprilie anul acesta (2013) în SUA. La scurt timp, în luna mai, a apărut pe lista bestseller-urilor „New York Times”.