Se afișează postările cu eticheta Montgomery Clift. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Montgomery Clift. Afișați toate postările

miercuri, 26 martie 2014

The Magnificent Ambersons/Splendoarea Ambersonilor (1942). A doua capodoperă a lui Orson Welles


Aşa cum am promis aici, am sosit cu Amberson-ii!

Cronologic, după Citizen Kane/Cetăţeanul Kane, 1941 - scris, regizat şi interpretat (rol principal) de el -, The Magnificent Ambersons este AL DOILEA LUNGMETRAJ AL LUI ORSON WELLES. Şi a doua lui CAPODOPERĂ!

Welles a făcut atât de bine cele trei lucruri în Citizen Kane, încât a fost nominalizat la toate cele trei categorii la Oscar, regie, scenariu şi interpretare - a câştigat statueta pentru scenariu!

Ca o ironie, numai cele două filme (de debut!) au primit nominalizări la Oscar pentru Cel mai bun film din toată cariera lui Welles.


„Cu cât ne mişcăm mai repede, cu atât avem mai puţin timp liber.”
(din The Magnificent Ambersons)


Când a lansat The Magnificent Ambersons, studioul producător, defunctul RKO (unul dintre cele cinci mari studiouri ale Golden Age - ca să nu zic epoca de aur ☺- de la Hollywood), a făcut modificări dramatice în producţia realizată de Welles - „doar” scenariu şi regie, de data aceasta, plus producător.
☻ Întâi, a fost suprimată aproximativ o oră din filmări; au rămas două treimi din original;

☻ Apoi, finalul a fost schimbat (re-turnat) în unul mai fericit; de fapt, mai multe scene au fost refăcute;
O pre-vizualizare a filmului s-a desfăşurat la puţin timp după atacul de la Pearl Harbor. Cei care se aflau în sală au fost rugaţi să îşi expună părerile în scris, iar majoritatea au „spus” că nu vor să urmărească un film deprimant şi că vor mai mult umor şi un FINAL FERICIT.

☻ De asemenea, muzica a fost ciuntită.
Compozitorul Bernard Herrmann - care a lucrat şi la Citizen Kane, dar şi pentru North by Northwest/La nord prin nord-vest, 1959, cu Cary Grant, sau la Psyho, 1960 al lui Alfred Hitchcock - a insistat ca numele lui să nu apară în creditele oficiale.

Deşi se pare că Orson Welles a lăsat mai multe notiţe despre cum şi-ar fi dorit el ca The Magnificent Ambersonsarate şi să se încheie (note care s-au păstrat în timp), bucăţile tăiate au fost distruse.

marți, 11 februarie 2014

The Nun’s Story/Povestea unei călugărițe (1959, cu Audrey Hepburn). Din dragoste pentru oameni




Poveste a unei călugăriţe care a trăit în realitate, The Nun’s Story este unul dintre cele mai impresionante (şi frumoase) filme ale încântătoarei Audrey Hepburn.

La fel cum am făcut-o cu Six Feet Under, am sărit peste filmul acesta cu Audrey Hepburn din motive de... PREJUDECATĂ. Adică: nu-mi doream să o văd în postura de călugăriţă, înveşmântată/ascunsă în haine fără formă şi cu capul acoperit.

Citisem că The Nun’s Story e unul dintre filmele preferate ale lui Audrey Hepburn, însă nici aşa nu m-am lăsat convinsă.
Trăiam clar cu impresia că e un film trist, deprimant, cu oameni care vieţuiau sau lucrau într-o ţară din lumea a treia, CONGO.
Iar VIAŢA BISERICEASCĂ nu m-a atras niciodată.
În plus, mă temeam ca rolul călugăriţei să nu fie prea DRAMATIC pentru actriţă, deşi am urmărit-o în The Children’s Hour/Şcoala de fete (1961), alături de Shirley MacLaine, unde nu e loc decât de DRAMATISM.

Ei...! Deşi The Nun’s Story durează cam două ore şi jumătate, îmi doream să nu se mai termine...
A FOST EMOŢIONANT...

Deci. Cine a inventat prejudecăţile astea?!

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

A Place in the Sun/Un loc sub soare (1951, cu Elizabeth Taylor, Montgomery Clift). Dragoste printre minciuni


http://www.doctormacro.com/Images/Posters/A/Poster%20-%20A%20Place%20in%20the%20Sun_01.jpgO să spun asta de câte ori o să am ocazia: Filmele vechi nu beneficiază de tehnologia de azi, DAR au marea calitate de a te face să te implici în poveste, iar povestea să aibă un impact asupra ta. Filmele vechi (alea bune) spun poveşti simple - neîncărcate de acţiune inutilă - cu mijloace puţine. Emoţie şi mesaj cât cuprinde.
Există, desigur, excepţii, aşa cum există şi cu producţiile recente.

Atmosfera (şi umorul din plin) din filmele din 1935-1965 (1970) nu e egalată de ceea se se produce în prezent.

Ieri am văzut două filme - şi bucăţele din altele, dar alea nu se pun la socoteală: A Place in the Sun şi Gravity. Mult-lăudatul Gravity, cu Sandra Bullock și George Clooney
Înainte de proiecţie (am fost la cinema), rulau prezentări ale unor filme pline de acţiune, de efecte special la greu, de busturi goale şi... fără ESENŢĂ. Hai să ne jucăm de-a istoria! Sau de-a literatura...! Şi uite că filme de genul ăsta fac box office-ul...!
Gravity a fost o dezamăgire pentru mine. Efectele speciale (3D-ul) nu au fost rele deloc, însă, dacă e să fac o comparație strict tehnică, Viaţa lui Pi a fost mai vizual. Acţiunea/povestea din Gravity mi s-a părut exagerată - putea Ryan să moară de şapte mii de ori, însă aşa îi spuneau scurtmetraj, nu lungmetraj -, personajele construite destul de şablonard. Nu m-am plictisit la Gravity, nu asta e problema mea. Doar că nu mi-a transmis ceva. Orice în afară de jocul actorilor şi tonele de efecte speciale. Mă aşteptam să fie şi un pic PSIHOLOGIC, la subiectul adus în discuţie...

SPRE DEOSEBIRE de A Place in the Sun...
Poate nu trebuia eu să pun în faţa ochilor A Place in the Sun şi Gravity la diferenţă de doar câteva ore...

A Place in the Sun s-ar încadra la categoria dramă romantică şi psihologică. Ca să fie (şi mai) pe gustul meu, REALĂ.