Filme pe pâine – De toate pentru toți (versiune nouă)

 

 

„Versiunea nouă” din titlu se referă la o nouă repriză de filme... amestecate, din diferite categorii şi, de data aceasta, din diferite colţuri ale Europei, Americii, din diferite colţuri ale lumii. Plus seriale... că tot sunt la modă.

☺ Primul amalgam de producţii cinematografice îl găsiţi AICI.

În grupajul de mai jos găsiţi şi munte, şi peisaje – cum să deviez eu total de la Natură?!

Filme pe paine – Povesti adevarate (filme biografice) (I)

 

Am adunat filme de peste tot – de Oscar, vizionate recent sau cu săptămâni în urmă; am luat la mână diverse liste cu producţii mai „vechi”.

Şi a ieşit asta:

Filme de vacanta

 

OK, acesta este doar un (alt) grupaj.

Nu se doreşte a fi atotştiutor, nu include toate filmele potrivite pentru vacanţă din lumea asta – e doar ceea ce mi-a picat sub ochi în ultimele muuulte săptămâni.

SLEEPING WITH OTHER PEOPLE / SEXUL, BATĂ-L VINA! (2015)

Filme pe paine – DRAME ROMANTICE (II)

Fiindcă trec printr-o fază ce ar putea fi caractezizată ca melancolie şi cugetare/analiză şi nevoia de a stoarce lacrimi ☺ sau pentru că pur şi simplu ele vin aiurea, iată un grupaj despre poveşti de dragoste... îmbrăcate pe alocuri în amar.

Cu happy end sau fără.

Cu o putere psihologică avansată, cu trăiri intense şi, câteodată, sfâşietoare.

Filme pe paine - Emotie si sensibilitate

Grupajul de astăzi este dedicat filmelor britanice sau... cu tentă britanică.

Realiste, cu emoţie, cu umor. Naturale, cum îmi place mie să spun.

Câteva poveşti adevărate.

Nici nu ştiu care m-a atins mai tare.

O să încep, totuşi, cu un film despre SPORT şi oameni. E cel mai aproape de suflet.

Filme pe paine – De toate pentru toti...

De acum două luni, de la grupajul dedicat filmelor care ne delectează cu ceva muzică, nu am mai apucat să scriu - concret - decât despre două filme (Copenhagen 2014 şi Testament of Youth 2014) şi un serial – 8 ani de la terminarea Gilmore Girls.

Dar n-am stat degeaba. ☺

Gilmore Girls, dupa 8 ani

Când au trecut 8 ani de când i-am văzut pentru ultima dată pe ecran pe Lorelai, Rory, Luke, Emily, Richard, Sookie, Lane şi toţi ceilalţi care au legătură cu trăsnitul orăşel Stars Hollow?

N-am scris decât sporadic despre unul dintre lucrurile pe care iubesc atât de mult... dar când putea fi mai nimerit?!

Iată: Pentru prima dată după 8 ani, s-a produs reunirea distribuţiei serialului-cult Gilmore Girls/Fetele Gilmore – sâmbătă noapte (6 iunie, 7 iunie 2015 la noi).

Filme pe paine – COMEDIE, AVENTURA ŞI ROMANTISM

Astăzi amestecăm iar genurile – după drama şi romantismul din grupajul precedent dedicat filmelor avem acum 3 în 1: comedie, romantism şi aventură!

Deschidem balul cu cea mai recentă producţie, Cenuşăreasa 2015.

Filme pe paine – DRAME ROMANTICE (I)

În ultima perioadă, am lăsat-o mai moale cu serialele (topul 2014 e aici).

Aşa că am acordat mai mult spaţiu filmelor, care îmi ţin companie în timpul meselor – să n-aud dojeni pe partea asta, că ştiu că nu-i bine ☺. De regulă, împart un film în două-trei zile - dacă am timp, îi rezerv o singură zi; dar se întâmplă rar.

Aşa că azi deschid uşiţa (fermecată) către „filme de pâine”.

O să încep grupajele cu DRAME ROMANTICE, genul care mi-e cel mai aproape de suflet.

La fille du puisatier/Fiica fantanarului (2011, cu Daniel Auteuil). Dragoste si familie

  

„O căsătorie nu înseamnă că o familie acceptă un copil.

Ci că un bărbat vrea o femeie.”

De ce mi-a plăcut La fille du puisatier (în engleză The Well-Digger's Daughter)?

Pentru că sună ca un film vechi – clasic. Prin inocenţă, emoţie, jocul actorilor.

Un film construit simplu, care te lasă la final cu zâmbet cald – aşa cum e şi la What We Did on Our Holiday.

Plus Provence-ul scăldat în VERDE...

Recomandarea lunii - Trei comedii clasice (cu Cary Grant, Katharine Hepburn)

O să risc un pic prin postarea asta – mă voi referi, din nou, după mai bine de un an, la FILME CLASICE - de data aceasta din perioada 1938-1944.

Aşa cum am tot zis, filmele clasice (vechi, aşa cum le spun unii) sunt pentru mine o comoară – sunt destule care (îmi) transmit mai mult decât producţiile actuale.

Dar... lumea e plină de prejudecăţi...!

Filmul pentru familie - What We Did on Our Holiday (2014, cu Rosamund Pike, Billy Connolly)

Ce-am făcut noi în vacanţă?

Hmmm... nimic special... doar i-am dat foc bunicului şi l-am trimis în larg. ☺☺☺

„Abia aştept să mă întorc la şcoală ca să scriu ce am făcut în vacanţă. Pun pariu că Shona a făcut ceva mai interesant - ca de obicei.”

Nu vă speriaţi, What We Did on Our Holiday nu e un thriller/horror (prostesc).

E o comedie şi dramă deopotrivă - despre relaţii de familie, despre secrete şi micile-mari minciuni (inocente) care le însoţesc. Despre relaţii mai mult sau mai puţin complicate - între copii şi părinţi, între soţi, între fraţi.

Cărţile anului 2014

Am ajuns la a patra retrospectivă pe 2014 – primele au fost dedicate gimnasticii româneşti şi Larisei Iordache (sportului), cea de-a doua a avut ca subiect serialele, apoi v-am POVESTIT despre câteva filme numa’ bune pentru vacanţă.

În 2014 nu mă pot lăuda cu un morman de cărţi. Nu mi-am propus să citesc X cărţi şi să alerg după ţintă.

Mi-am propus, aşa cum îmi propun cu toate – că e film, carte, serial -, SĂ SIMT.

Hope Springs 2003. Colin Firth e un drăguţ ☺

În primul şi-n primul rând, nu am înţeles de ce majoritatea sinopsisurilor de pe site-urile internaţionale încep cu „filmul nu e o continuare a Hope Floats”.

Filmul din 1998 menţionat, cu Sandra Bullock şi Mae Whitman, nu are NICIO legătură cu vreo localitate numită HOPE, aşa cum se petrece în Hope Springs 2003.

A nu se confunda cu o altă producţie care poartă acelaşi nume, Hope Springs/Terapie de cuplu, 2012 (cu Meryl Streep), tot fără nicio legătură cu varianta cu englezul Colin Firth.

Hope Springs 2003 a fost tradus la noi cam pompos, „Speranţa regăsirii”.

Cine nu îşi doreşte să locuiască într-un mic oraş liniştit, în care oamenii sunt atât de mărinimoşi şi dedicaţi? Dedicaţi şi dedicaţi... frumosului.

Şi dacă localitatea respectivă se cheamă şi Hope (Speranţă), eu una chiar acum mă duc să cer rezidenţă permanentă acolo!

Ca să îl pot întâlni pe Colin Firth în tot farmecul lui, să îl privesc un pic de aproape. Şi poate...

The Magnificent Ambersons/Splendoarea Ambersonilor (1942). A doua capodoperă a lui Orson Welles

Aşa cum am promis aici, am sosit cu Amberson-ii!

Cronologic, după Citizen Kane/Cetăţeanul Kane, 1941 - scris, regizat şi interpretat (rol principal) de el -, The Magnificent Ambersons este AL DOILEA LUNGMETRAJ AL LUI ORSON WELLES. Şi a doua lui CAPODOPERĂ!

Welles a făcut atât de bine cele trei lucruri în Citizen Kane, încât a fost nominalizat la toate cele trei categorii la Oscar, regie, scenariu şi interpretare - a câştigat statueta pentru scenariu!

Ca o ironie, numai cele două filme (de debut!) au primit nominalizări la Oscar pentru Cel mai bun film din toată cariera lui Welles.

„Cu cât ne mişcăm mai repede, cu atât avem mai puţin timp liber.”

(din The Magnificent Ambersons)

Când a lansat The Magnificent Ambersons, studioul producător, defunctul RKO (unul dintre cele cinci mari studiouri ale Golden Age - ca să nu zic epoca de aur ☺- de la Hollywood), a făcut modificări dramatice în producţia realizată de Welles - „doar” scenariu şi regie, de data aceasta, plus producător.

☻ Întâi, a fost suprimată aproximativ o oră din filmări; au rămas două treimi din original;

☻ Apoi, finalul a fost schimbat (re-turnat) în unul mai fericit; de fapt, mai multe scene au fost refăcute;

O pre-vizualizare a filmului s-a desfăşurat la puţin timp după atacul de la Pearl Harbor. Cei care se aflau în sală au fost rugaţi să îşi expună părerile în scris, iar majoritatea au „spus” că nu vor să urmărească un film deprimant şi că vor mai mult umor şi un FINAL FERICIT.

☻ De asemenea, muzica a fost ciuntită.

Compozitorul Bernard Herrmann - care a lucrat şi la Citizen Kane, dar şi pentru North by Northwest/La nord prin nord-vest, 1959, cu Cary Grant, sau la Psyho, 1960 al lui Alfred Hitchcock - a insistat ca numele lui să nu apară în creditele oficiale.

Deşi se pare că Orson Welles a lăsat mai multe notiţe despre cum şi-ar fi dorit el ca The Magnificent Ambersons să arate şi să se încheie (note care s-au păstrat în timp), bucăţile tăiate au fost distruse.

Queen Christina (1933, cu Greta Garbo). Dragoste şi datorie

Film de epocă.

Dramă istorică.

Poveste de dragoste.

Luaţi-o cum vreţi.

Oricum e captivant.

Filmul înfăţişează o femeie puternică. Inteligentă. O femeie care şi-a atras respectul a milioane de supuşi.

În vremea aceea, secolul al XVII-lea, Suedia era una dintre marile puteri ale Europei.

În Queen Christina, SUEDEZA Greta Garbo (pe numele ei real Greta Lovisa Gustafsson) are o prestaţie excelentă.

Rolul Reginei Christina (ani de domnie 1632-1654) e considerat unul dintre cele mai bune ale carierei sale - cu toate că nu a primit o nominalizare la Oscar.

De asemenea, Queen Christina a devenit unul dintre cele mai mari succese comerciale ale Gretei Garbo.

Queen Christina nu spune adevărul istoric în proporţie de 100%. Personajele reale (istorice) nu sunt ignorate, iar costumele şi decorurile sunt autentice.

În timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648), Regele Gustavus Adolphus îşi pierde viaţa într-o bătălie. Astfel, fiica lui, Christina, e încoronată Regină a Suediei la numai şase ani. Încă de atunci, Christina a dovedit o tărie exemplară, o maturitate demnă de o faţă regală - uitaţi-vă la ea când refuză să fie ajutată să urce pe tron!
Christina (Greta Garbo) îşi conduce Imperiul militând pentru pace.

E mereu pusă la punct cu cele mai valoroase creaţii culturale ale Europei, cu cei mai valoroşi oameni din cultura de pe Bătrânul Continent.

Însă Christina nu are timp să ia în considerare partea romantică a vieţii. Nu-i stă gândul la poveşti de dragoste şi nu vrea să audă nici de căsătoria cu vărul său, eroul de război Charles.

The Nun’s Story/Povestea unei călugărițe (1959, cu Audrey Hepburn). Din dragoste pentru oameni

Poveste a unei călugăriţe care a trăit în realitate, The Nun’s Story este unul dintre cele mai impresionante (şi frumoase) filme ale încântătoarei Audrey Hepburn.

La fel cum am făcut-o cu Six Feet Under, am sărit peste filmul acesta cu Audrey Hepburn din motive de... PREJUDECATĂ. Adică: nu-mi doream să o văd în postura de călugăriţă, înveşmântată/ascunsă în haine fără formă şi cu capul acoperit.

Citisem că The Nun’s Story e unul dintre filmele preferate ale lui Audrey Hepburn, însă nici aşa nu m-am lăsat convinsă.

Trăiam clar cu impresia că e un film trist, deprimant, cu oameni care vieţuiau sau lucrau într-o ţară din lumea a treia, CONGO.

Iar VIAŢA BISERICEASCĂ nu m-a atras niciodată.

În plus, mă temeam ca rolul călugăriţei să nu fie prea DRAMATIC pentru actriţă, deşi am urmărit-o în The Children’s Hour/Şcoala de fete (1961), alături de Shirley MacLaine, unde nu e loc decât de DRAMATISM.

Ei...! Deşi The Nun’s Story durează cam două ore şi jumătate, îmi doream să nu se mai termine...

A FOST EMOŢIONANT...

Deci. Cine a inventat prejudecăţile astea?!

Care-i treaba cu FILMELE „VECHI” (clasice)?

Dacă aţi observat, în ultima vreme v-am „bombardat” cu filme pe care mulţi le consideră „VECHI” şi poate nedemne de o VIZIONARE. Am încercat să-mi exprim nişte consideraţii pe baza acestei situaţii aici, aici  şi aici.

Spuneam, ca să recapitulez, următoarele:

Nu am urmărit dintotdeauna astfel de producţii (filme „vechi”), nu urmăresc preponderent astfel de producţii, caut ÎN PERMANENŢĂ ceva care să mă IMPRESIONEZE, să mă atragă şi prin SUBIECT, şi prin INTENSITATE. Să mă surprindă cumva. Iar în ultima perioadă - cam doi ani -, filmele vechi au avut o contribuţie de seamă la a-mi stârni o anumită EMOŢIE.

Nu, n-am 100 de ani şi jumătate!

Filmele vechi nu beneficiază de tehnologia de azi, DAR au marea calitate de a te face să te implici în poveste, iar povestea să aibă un impact asupra ta. Filmele vechi (alea bune) spun poveşti simple - neîncărcate de acţiune inutilă - cu mijloace puţine. Emoţie şi mesaj cât cuprinde.

Există, desigur, excepţii, aşa cum există şi cu producţiile recente.

Brief Encounter/Scurtă întâlnire (1945). Iubire subtilă şi profundă

Ştiu puţine despre cinematografia antică. Dar învăţ. Sincer, prefer s-o învăţ pe asta decât să mă delectez cu „divele” vremii actuale.

CE N-AM ŞTIUT ŞI AM ÎNVĂŢAT: că cinematografia din Marea Britanie era avansată în perioada aceea - a celui de-al doilea război mondial.

Hitchcock era englez, desigur, Charlie Chaplin la fel, însă ei s-au afirmat peste Ocean.

Brief Encounter este un film britanic 100%.

Brief Encounter e subtil şi profund, complex (ca realizare) şi simplu (ca acţiune), romantic şi dramatic în egală măsură. EMOŢIONANT.

Brief Encounter ne aduce UNA DINTRE CELE MAI FRUMOASE POVEŞTI DE DRAGOSTE, fără a exagera cu scenele romantice pure... Aproape tot filmul este construit... din priviri.

Brief Encounter e luminos şi trist. Dragostea e luminoasă pentru două persoane, dar societatea o face să fie tristă în final. Regulile societăţii. Propria conştiinţă a protagoniştilor.

Erau alte vremuri, în The Oranges se întâmplă lucruri mult mai grave decât nişte săruturi fugare.

Laura (Celia Johnson) şi dr. Alec Harvey (Trevor Howard) nu sunt nişte tineri extra-super-frumoşi şi entuziaşti. Sunt maturi, căsătoriţi, au copii, însă nu cară după ei o nefericire care să-i determine să facă oricând un pas greşit.

Laura şi Alec se întâlnesc în cafeneaua (refreshment room) din gara de tren a unui orăşel, în care ambii aveau treabă - cumpărături, un film, respectiv serviciu. Fiecare ia trenul într-o altă direcţie decât celălalt. În debutul Brief Encounter, cei doi se cunosc deja şi au unul pentru altul priviri ce denotă afecţiune.

Relaţia dintre ei îşi are ca punct-cheie cafeneaua din gară.

 

Mărturisirile imaginare pe care Laura i le face soţului ei accentuează în fapt toate frământările ei legate de familie şi relaţia pe care o trăieşte, în fiecare zi de joi a săptămânii, în afara căsniciei.

A Place in the Sun/Un loc sub soare (1951, cu Elizabeth Taylor, Montgomery Clift). Dragoste printre minciuni

O să spun asta de câte ori o să am ocazia: Filmele vechi nu beneficiază de tehnologia de azi, DAR au marea calitate de a te face să te implici în poveste, iar povestea să aibă un impact asupra ta. Filmele vechi (alea bune) spun poveşti simple - neîncărcate de acţiune inutilă - cu mijloace puţine. Emoţie şi mesaj cât cuprinde.

Există, desigur, excepţii, aşa cum există şi cu producţiile recente.

Atmosfera (şi umorul din plin) din filmele din 1935-1965 (1970) nu e egalată de ceea se se produce în prezent.

Ieri am văzut două filme - şi bucăţele din altele, dar alea nu se pun la socoteală: A Place in the Sun şi Gravity. Mult-lăudatul Gravity, cu Sandra Bullock și George Clooney. 

Înainte de proiecţie (am fost la cinema), rulau prezentări ale unor filme pline de acţiune, de efecte special la greu, de busturi goale şi... fără ESENŢĂ. Hai să ne jucăm de-a istoria! Sau de-a literatura...! Şi uite că filme de genul ăsta fac box office-ul...!

Gravity a fost o dezamăgire pentru mine. Efectele speciale (3D-ul) nu au fost rele deloc, însă, dacă e să fac o comparație strict tehnică, Viaţa lui Pi a fost mai vizual. Acţiunea/povestea din Gravity mi s-a părut exagerată - putea Ryan să moară de şapte mii de ori, însă aşa îi spuneau scurtmetraj, nu lungmetraj -, personajele construite destul de şablonard. Nu m-am plictisit la Gravity, nu asta e problema mea. Doar că nu mi-a transmis ceva. Orice în afară de jocul actorilor şi tonele de efecte speciale. Mă aşteptam să fie şi un pic PSIHOLOGIC, la subiectul adus în discuţie...

SPRE DEOSEBIRE de A Place in the Sun...

Poate nu trebuia eu să pun în faţa ochilor A Place in the Sun şi Gravity la diferenţă de doar câteva ore...

A Place in the Sun s-ar încadra la categoria dramă romantică şi psihologică. Ca să fie (şi mai) pe gustul meu, REALĂ.