luni, 2 februarie 2015

Lungul drum spre Gheorgheni sau Cum ni s-a bulit maşina (Poveste de vară)




Şi ce dacă suntem în februarie? Poveştile sunt trăite pentru a fi împărtăşite oricând, cu mare drag.
Această poveste şi-a aşteptat cuminte rândul, tocmai pentru a-şi spori... mmm... puterea de a captiva... (sper!)
Noi ne-am amărât amarnic pe atunci – acum a rămas... povestea.

Suntem în concediul 2014, tot duminicăl.
Prima parte a zilei s-a deosebit total de prima, cu excursia la Clăbucet şi Gârbova.
Ceea ce urmează reprezintă momentul de cotitură al concediului petrecut în România în august 2014.

ZIUA 7 – 24 AUGUST 2014 (duminică)

După soarele de până în prânz, tocmai trăsese o răpăială zdravănă la Dâmbu Morii.
Cerul din fotografia de mai sus – făcută în goana maşinii – este relevant pentru vremea super-primitoare. Ce bine se încheie această primă săptămână de vacanţă!
În cea mai mare parte, am stat cu frica de ploaie (şi cu ploaia) deasupra capului, în toate drumeţiile...! – vezi mai jos.

Nu vreau să petrec săptămâna rămasă din concediu - smuls după un an de munci - în poluarea bucureşteană, eventual şi cu nasul în calculator! Plus o ALERGARE - dar ce se compară aia cu MUNTELE?!?

Din Dâmbu Morii, ne-am suit în maşină cu destinaţia Durău. În sfârşit, revederea cu Duruitoarea şi Dochia, la care Dochia visez de şapte ani şi ceva! 2007, foarte precis! Am numărat fiecare zi!

Suntem pe DN 12, spre Sfântu Gheorghe.

ÎNCEPE!

Ca în poveştile poliţiste, v-am oferit deja un indiciu: maşina pornea deja greu.
Ce poate să se întâmple? Ce s-a întâmplat...! Dar n-a fost asta cauza...!
Hai, că mă zăpăcesc şi pe mine!

Am trecut cum am trecut de Braşov – circa 10 kilometri de Dâmbu Morii.
În Sfântu Gheorghe (deja judeţul Covasna), mirosul de motorină din interior devenise atât de puternic, încât am implorat o oprire şi m-am dat jos din maşină pe jumătate leşinată. Chiar şi cu geamurile deschise, adierea de petrol îşi făcea cale în nasul şi în stomacul fără pic de discreţie.

„Hai să căutăm un service, că eu nu pot să merg aşa mai departe!” zic şi mai am un pic şi mă paşte o criză de nervi. Cu toate medicamentele pentru bilă, senzaţia de greaţă se instalează din ce în ce mai comod. Fiecare kilometru devine chinul pe pământ. Orice picătură de aer e irespirabilă.
„Service duminică, după ora 17?! În orăşelul ăsta?” sare Ion. Totuşi, dă pe google, să liniştească ţăcănita. Nu e nimic! Întâi confundă Sfântu Gheorghe cu Gheorgheni – un licăr din luciditatea mea (slăbită la 3,3%) îl atenţionează că suntem încă în Covasna, nu în Harghita.

„Nu ştiu, fă ceva...!” mai bolborosesc.

Conform hărţilor şi GPS-ului, până în Durău sunt 200 de kilometri şi trei ore şi jumătate de intoxicare!
Fac planuri de întoarcere acasă. Suntem la jumătatea drumului. Ce mi-e că o luăm înspre Bucureşti ori înspre Durău? E fix aceeaşi Mărie!


Peisaje salvatoare!

Nu se întunecă până pe la ora 21.00... mă mai salvează privitul la deluşoarele aruncate pe drumurile patriei...


Scot aparatul foto şi respir o mică alinare din instantaneele în viteză.


În peisaje se amestecă soare, nori înnegriţi de atâta ameninţare de ploaie şi senin. Un deliciu pentru fotograful amator din mine!




Maşina zboară, motorina pute.

La un moment dat, şi peisajele îmi devin indiferente.


Sperăm (sper, mai mult, că nu mă pricep la mecanica maşinii) că mirosul se va domoli. Sau, şi mai bine, va dispărea! Vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să credeţi în BASME d-astea ciudăţele?


Pierduţi în pustietate

Cum-necum, traversăm Gheorgheniul, ajungem la Ditrău. Suntem încă în Harghita, n-am trecut graniţa în Moldova.

De la Ditrău, Google-ul ne-a băgat pe un drum judeţean, unde se tooot urca. La început a fost asfalt, apoi pământ şi atât. Şosea urâtă, din ce în ce mai rea.
Parcă nu mai e aşa rău cu mirosul de motorină – s-or fi călit şi plămânii...
Nimeni pe drum. Unde meeeergeeeemmm?

Am întâlnit totuşi pe cineva, între-o maşină care venea din sensul opus - ea nu ştia româneşte, el bălmăjea ceva – cică ar mai 20 de kilometri aşa, pe serpentine, pe pământul ăsta cu gropi!
Ia şi te întoarce dacă nu vrei să rămâi înţepenit aici, şi la ceas de seară!

Anularea anulării, printre pete de motorină

E târziu - anulează rezervarea la Durău!
Fă una nouă, rezervare, pentru Lacul Roşu, pe lângă care am trecut şi pe care l-am privit de aproape de infinite ori. Asta e, suntem pe aproape, altundeva nu am chef să caut; măcar ştiu unde mă duc!
De la Ditrău până la Lacul Roşu sunt 40 de kilometri – 25 pe serpentinele de la Gheorgheni încoace.

Dacă până acum doar am simiţi motorina în nări, o şi vedem!
Oprim noi la o benzinărie în Gheorgheni, pentru o scurtă pauză, o realimentare şi alte alea.
Pe jos, mergând nişte metri pe ruta maşinii, nişte pete de motorină împodobeau asfaltul... Na, că nu mai avem scăpare! Maşina pierde combustibil în draci şi nu mai ajungem nicăieri. Sunt calmă... da?!

Anulează totul, cazare, poate şi concediu!
Astăzi nu mai plecăm de aici!
Sechestraţi în Gheorgheni!
Pe dealurile înspre Lacul Roşu ne păpa Gaia cu totul! Puteam sări în aer şi nimeni să nu ne ştie! Superrrr!


ŞI NOI?! ŞI MAŞINA?! CUI NE LĂSAŢI?!

Dar cine vine să ne ia pe noi din Bucureşti de la mama... de atât de departe?! Noi mergem cu trenul, cumva, dar maşina? Nici măcar nu e a noastră, e a firmei!
De când îl cunosc eu pe domnul autoturism (şapte ani), nu a dat nici un rateu! Şi am avut ceva trasee prin ţară, inclusiv pe dumuri cu pietriş, cu pietre, drumuri forestiere vai de mama lor!
Are 270.000 km la bord...!
De ce tocmai ACUM a apucat-o? În mijloc de concediu???

Ideea de a zace pe canapea în Bucureşti începea să înfrunzească de-a binelea.

Ion îşi sună colegi de serviciu, prieteni – sfaturile sunt la limita de jos a unui eventual ajutor, chiar şi telefonic.
Panică? A trecut...
Tre’ neapărat să găsim de un service auto. În zăpăceala noastră, abia ne dăm seama că Gheorgheniul este înzestrat cu unul chiar vizavi de staţia peco!

La ora asta e linişte şi pace acolo, dar vom reveni a doua zi dimineaţă – dacă ne lasă căruţa!


CAZARE LA ORA 21 spre 22

Se lăsase noaptea de-a binelea. Nici o fâşie de amurg nu mai rezista strânsorii nopţii.
În apropierea benzinăriei şi service-ului auto, dăm de o pensiune/bar. Local tipic de ţară la parter: miros închis de alcool, muzica... înţelegeţi voi... Dacă aşa arată jos, cât de manelizat (şi curat) o fi sus?!?
Facem cale-ntoarsă şi luăm telefonul la butonat. Nu prea multe oferte, nu multe care să ne şi convină.

Uite ceva cu „flori”, pare mai retras – nu suportăm aglomeraţiile.
Nimerim greu, pentru că oraşul are multe adrese, inclusiv ce cătăm noi, care sună aşa: Strada cutare f.n. F.N. e fără număr – GPS-ul sigur că se va deruta.
În fine, pensiunea e de fapt o aglomerare de căsuţe, un apartament dublu, fiecare dotat cu un dormitor, bucătărie şi hol spaţios plus un „living” comun.
„Florile” noastre sunt în afara oraşului - tocmai bine, că n-am venit în concediu să respir aerul îmbătător al maşinilor!

Am intuit brazii, iar a doua zi dimineaţă ne-am şi bucurat de verdele lor.
Am nimerit în apropiere de drumul spre Lacul Roşu, dar locul e făcut în aşa fel încât nu am auzit maşinile. OK, cine să circule pe la 10 seara?
Şi în complex suntem doar noi!

Cum ne-am descurcat fără maşină într-un oraş în care limba oficială este maghiara şi care nu are multe obiective de vizitat?




Din CONCEDIUL 2014 mai puteţi citi:

Articol introductiv - cu multe fotografii!
Ziua 8 – Invitaţie în Parcul dendrologic Csiky din Gheorgheni, pădurea din oraş

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu